C. O. D – 5 Pagini / Final

Pagina I:
La început mi-a spus
Că-i pare rău nespus
Că din vina lui am ajuns ce sunt acum
Un gunoi perfect, dar nereciclabil
Îmi e dor de forma mea. Azi sunt defect.
Mi-a mărturisit că-s înțelept și am râs.
Vorbesc cu mine până noaptea se așterne.
În ea toți demonii mei prind maximă putere.
Mă trag pe sfoară, ăsta da haz copilăresc.
Ocolesc priviri, din vina lor s-au înmulțit.
Privirea mi se schimbă când au controlul
Se îngână reciproc. Niciunul nu m-a lămurit
De ce sunt jucăria lor, și care-i scopul.
Până persoane din afară m-au rănit voit,
Ei s-au aprins, unul îmi coase rănile, acum
Altul vindecă migrene, pe un ton șoptit
Tu ești prietenul nostru. Regret că ai murit.
Nu lăsa capul plecat în fața nimănui,
Nimeni n-o să te ajute. Încearcă să înțelegi
Că ești fiul nostru, spune pas somnului.
Toți suntem orfani din vina Domnului. (X2)
Pagina II:
Șterge, scrie, uită cine ai fost.
E momentul să realizezi că nu are rost.
Scuzele indică falsul. Încearcă să te aduni,
Pe drumul neputinței toți primim cununi.
Ți-ai dorit să vezi lumea de sus? Bucură-te,
Taci acum, semenii plâng din vina ta.
Sângele se scurge așa frumos când vine apa.
Visezi îmbrățișări sociale? Atunci aruncă-te.
Pe riscul unui handicap primit la naștere,
Cei din jur se bucură. Unul singur plânge,
Acela ești tu. Realizăm fără cunoaștere,
C-am tras atât însetați și nimic nu curge.
Cine a scris opera chinului râde mulțumit.
Sunt personajul principal, tu dă de veste.
Zilele-s pagini, aș vrea să fi glumit.
Am aflat că la final nu mai exiști în poveste.
Pagina III:
De ce nu pleci? Ți-am greșit de atâtea ori
Calci pe nervii mei cântând ca îngerii pe nori
N-am datorii față de tine, am plătit cu viața
Ți-am dat zile înzecit. Acum taie chitanța!
Vrei balanță-ntre vis și coșmar?
Declar că n-am să mai dorm. Somnul e precar
Măcar pe tot în subconștient rămâi departe
Privirea ta ce îți spune că ai dreptate.
Între două flori, un copil plânge mereu
În leagănul imaginației uitat de Dumnezeu
Nu știe sa vorbească, nu știe să zâmbească,
Are aripile cusute, abia poate să privească
Omenirea… Singur de-o eternitate
Te duci spre el, îți face semn să pleci departe.
În scurt timp moare. Care-i scopul?
Mi-a luat gândul. Parcă-i țin locul….
Nu-nțeleg, am ajuns captiv între oase
Cușca mă slăbește, cineva îmi coase
Palmele de ochi, buzele strânse-n eternitate.
Nu pot a mă opune, ființa mi se zbate. (X2)
Pagina IV:
Mi-am croșetat tristețea. Ce frumos îți stă
Haina mult dorită, amintire perpetuă!
Un bătrân și-a pus tot echilibru-n vânt.
Acum stă în frig, așa de fericit. Plângând,
Dormea în fața unei porți cu ideea
Că din cauza sclipirii a schimbat cheia.
A devenit copilul ninsorilor târzii.
O altă noapte a trecut fără ca tu să știi
Că așteptarea frigului doare ca uitarea.
Cum poți ierta când te adoptă abandonarea?
Mă întreb mereu, axioma însângerată
Dona ore, singurătatea-i era amantă.
Ieri l-a părăsit și ea… Un nou asfințit
Scria în lacrimi înghețate: iar am greșit.
Nu avea pe cine să urască. Adoarme
Sătul, ca de amintirea ce-i ținea de foame.
Toate până într-o zi, când s-a sfârșit.
Mormânt în fața acelei porți, doamnă?
Asta-i povestea unui nimeni de tine uitat
De atunci ninge așa frumos, Iarnă orfană….
Pagina V:
Ultima, da? Hai…
Voiam să rămân, însă am fost obligat
Să pun în bagajul minții un stilou decedat
A fost amicul meu tăcut, deși spunea multe
În modul lui de-a prezenta drame pe hârtie.
Nu știu atât de clar cu a lui peniță
Scria caligrafic ce mă apăsa pe conștiință.
Stătea lângă inimă, vedea ființe cum plecau
Stări el anima, lacrimi de cerneală curgeau.
Nu l-am putut împrumuta la nimeni, din păcate,
Punea cantitate în calitate. Realizez
Că-și scria testamentul din ale mele fapte
Am devenit biletul lui de adio, nu aberez.
Destinatarul de pe spate mă urăște.
Mi-l amintesc așa de trist, însă mă privește,
I-am dat cuvântul meu. A refuzat, zicând:
Sper să mă iei cu tine până în mormânt…
Hai și ultimul refren:.
Finalul fără sfârșit taie în carne vie.
A fost blestemul meu așternut pe hârtie,
Croșetat din pene într-o călimară pustie.
Uneori pasărea se-ntoarce în colivie. (X2)
Final:
Mhm… Poți să lupți pentru ce e al tău, sau să mori pentru nimic… e fix același lucru. Cred că-s retardat și asta mă face fericit. Cu cât aspir la viitor, cu atât adun mizeria prezentului. Nu-i normal. Ceva din mine a murit după ultimul mesaj. E sevrajul de a-ți ridica o lume proprie în care ești prinț și cerșetor. Regele va cădea curând. Nu știu. Simt vibrații pozitive când corpul îmi levitează într-un univers în care te naști, plângi și sfârșești mut. Hai, râde acum, filozofule. Materia mea e însăși antimateria. Rugăciuni păgâne pe o linie melodică desenată perfect după nicovala unui artist cu mâinile ruginite. Și a uitat de mult bătăile. Fericirea se ascunde după o siluetă feminină ce iese la vedere doar când unele urcă pe scara Celsius. Dar tu cât nisip mai ai? Înțelegi ce vor alții să înțelegi? Nici nu-ți dai seama cât de mizerabil. Caută în cenușa calendarul din trecut, păsări cu aripi de foc culeg seceta. Arhitecții lumii noi, nu? Am spirit de seceră. Dacă nu știi cine ești, întreabă-te pe tine. Sigur o să găsești răspunsul pe care nu-l căutai. Realizarea singurătății. Cât de multe-ți poate aduce? Vocile celor dragi nu te lasă să-ți auzi gândul. Omul e incomplet, dar nu pe jumătate. Uneori e bine să împarți din ce-i al tău. Citește sau ascultă primele două rânduri. Profesorii mi-au limitat inteligența. 18 ani legați de fier, hârtie și lemn. Rezultatul zero. Înmulțește asta cu cine ești? Rezultă noi toți. Nu simt nimic divin ca piroanele din membrele lui Hristos. Uite exemplu de sacrificiu fără rost. Doar cei ce au atins perfecțiunea inteligenței se pot sinucide, lăsând la o parte lesa. Eu ating apogeul vidului, însă uneori am sclipiri de inteligență și tare mi-e teamă că acele sclipiri vor pune monopol pe gândirea mea de om plictisit. Dar iar ai înțeles greșit… Revin la cuvântul retardat, de data asta la figurat. Urăsc copilăria ca un p*****l ce îl are pe “vino încoa”. Sună ciudat. Repet, nu e vina mea. Eu doar pun pe foaie ce simțul îmi așterne pe retină, trage un fum și așteaptă pe șină, succesul să vină. Asta înseamnă maturizare. Urăște realismul ca psihologii. Suntem bolnavi cu toții. Ieși din carantină dacă te-ai acceptat. Cu ce te-ai ales de fapt? M-ai desenat așa frumos pe interior, Jur! Limite depășite de parcă-mi ies din contur. Am realizat că n-am nicio realizare, în clipa-n care voiam să-mi cer scuze și oglinda mi-a întors spatele. Mulțumesc pentru tot. Mda…