Am scris și încă scriu,
În zgomot de teniși triști ce mângâie asfaltul.
Știam și încă știu, că epicentrul meu e felinarul de la colț, nu altul!
Sunt încă viu și pot să simt când ploaia mea ridică praful,
Și pot să jur de multe ori simt dulce-acru
Și înger, dracu.
Și dacă-mi spui că am greșit atunci,
Virtute-mi e păcatul.
De cauți sfinți, te duci și caută în altul.
N-am aliați, am prieteni buni, dictați, am frații.
Și-i mai am pe alții, 40 de mii ce-mi spun că morții-s vii,
Dar nu mă pot opri chiar dacă linia-i subțire,
Chiar dacă ochii-s umezi și triști de zile.
Și știu că anii-s mulți și m-am pierdut pe drum,
Alcool și fum, Dava, femei copile!
De azi mă-ntorc la mine, mă-ntorc să-i împart în file,
Din când în când, Dragoș mai vine să-mi spună că a vorbit cu David și că-i bine,
Să cred în mine,
Să-mi fac o praștie de mâine când mâine-i viitorul, dar vântu-i rece
Și ploaia cade repede și frigul trece,
Se-nfige-n oase și nu mai iese,
Dar cui îi pasă?
Când ploaia vine deasă,
Iau teneșii mei vechi să-i plimb pe strada noastră.
Sensul versurilor
Piesa este o introspecție asupra trecutului, cu recunoașterea greșelilor și dorința de a se întoarce la sine. Vorbește despre pierdere, regăsire și acceptarea imperfecțiunilor, dar și despre speranța de a construi un viitor mai bun.