Cauți culoare, atunci nu te grăbi să treci de felinare,
Lasă ce vrei să spui un timp în așteptare,
Eu doar aștept cuminte cana de cafea până răsare
Și spun că noi zâmbim chiar dacă doare.
Am zis de multe ori că o să las din mână pixu’,
Da’ încă-l țin și simt că modelează timpul,
Cu pumnii strânși în zi de meci
Iubesc cât o tribună ce-mi strigă mergi mai departe, mergi.
Găsesc câte un început oricât aș vrea ca să fug
Și rătăcesc bucăți din el oriunde ajung,
Vorbesc cu nopțile cu zâmbet de pisică,
Doar ele mă cunosc, mă scutură și mă ridică.
Iubesc castanii crescuți din întâmplare
–
Din toată inima doar pentru că au fost în stare
Și cred că aici iubește cine poate, nu cine are,
Dacă ți-e frig eu pot să-l sting,
Am zilele din iunie prin buzunare.
Călătoresc în nava mea spre alte lumi, multe zile,
În altele arunc idei prin mintea ta ca prin vitrine
Și poți să strigi că-s autist, îmi face bine,
E trist că ție-ți vine să închizi uși,
Te-aș da afară și te-aș lăsa în pragul porții lui Brâncuși,
Printre hârtii, muncă și rate,
Adu-mi aminte să nu te las să uiți trenul de noapte,
Că trend-ul e să cam uităm de toate,
Tu nu știai, printre castani sunt căile mai luminate,
Că ei nu știu să zică nu sau nu se poate,
D-aia iubesc castanii crescuți în libertate.
–
Din toată inima doar pentru că au fost în stare
Și cred că aici iubește cine poate, nu cine are,
Dacă ți-e frig eu pot să-l sting,
Am zilele din iunie prin buzunare.
Sensul versurilor
Piesa este o reflecție nostalgică asupra trecutului și a prezentului, folosind metafora castanilor ca simbol al rezistenței și al libertății. Vorbește despre găsirea luminii și a speranței în locuri neașteptate și despre importanța de a iubi și de a trăi autentic.