Bullymescu – Ciobănașu

Ciobănașu’ 9-05-2008
de Buleandra Ștefan.
Era odată într-un sat,
un cioban tare minunat
Toată viața lui,
a fost ciobanul satului.
El avea o nevastă, două fete și un băiat,
Toată lumea îl cunoștea în sat
Avea o nevastă harnică foc,
Și zicea el că-i poartă noroc.
Fetele au plecat departe,
Ca să învețe carte
Acolo trăiesc în bunătate,
Și mereu se ajută în toate.
Însă băiatul ciobanului în sat a rămas,
Ca să se facă ciobănaș.
Și de mic pe tătasu îl urmează în toate,
Și nu mai vrea să învețe carte.
„Decât mare și bogat,
Mai bine cioban în sat,
Că nicunde nu-i mai bine,
cum e în sat la tine”.
Asta îi spune mămicii lui,
când se scăldau în Bahlui.
Mama se ducea mereu cu el la scăldat,
până s-a făcut mare băiat.
Mama îi zicea mereu să se ducă la oraș,
să nu se mai facă și el ciobănaș.
Însă pe mama nu a ascultat,
Și s-a făcut cioban în sat.
Atunci când tătasu a îmbătrânit,
imediat l-a înlocuit.
Și trebuia să aibe în pază,
67 de capre și mioare-ogroază.
Avea peste 200 de oi,
dar le hrănea bine pan zavoi
Căței avea destui și deștepți foc,
lupul de turmă nu se apropia deloc.
Și cu traista la spinare,
în fiecare zi, mâna oile la vale.
Sătenii toți erau mulțumiți foarte,
că au mioarele toate.
Iar pe ciobănaș îl laudă lumea toată,
că seamănă cu al lui tata.
Însă ciobănașu nu se mândrea cu ceea ce zic oamenii satului,
Și el face doar pe placul sufletului.
Colegi lui de la stână și bordei,
au plecat toți trei,
unii la oraș, alții pan’ alta țară,
Și ciobănașu nostru a rămas singur o întreagă vară.
Armata nu a mai făcut,
că viața de cioban i-a plăcut.
Și a rămas pe viață cioban în sat,
Și în armată nu a mai plecat.
Sătenii când au văzut că rămâne singur o vară,
au pus toți bani și i-au cumpărat o vioară.
Vioara era viața lui,
Și i-a mulțumit tot satului.
Și când e cu turma pe coastă plecat,
își scoate vioara și se pune pe cântat.
Doar seara ce mai mănâncă,
căci toată ziua la vioară cântă.
Și când intră prin poiană,
Și cântă cu a sa vioară
Păsări minunate pe lângă el se adună,
Ca să asculte muzica bună.
Și când ciobănașu se oprește,
păsările îl ciripesc,
„Cântă-ne ciobănașule frumos,
că ne cânți așa duios.
De n-ai vrea să te mai oprești,
dar știm că trebuie să te mai și odihnești.
Și de oi grijă trebuie să mai ai câteodată,
să nu se piardă pan pădurea asta întunecată.
Ai grijă mare ciobănaș pe unde le rătăcești,
Și de lup să le ferești,
Degeaba ai câinii mai dolofani
Căci lupu este mare viclean.
Câinii dacă nu-l zărește,
oile le prăpădește.
Câinii doar latră și-i aude,
dar de ei mereu se ascunde.
Așa că ține oile mai pe lângă tine,
dacă vrei să le fie bine
Însă nu ai o turmă așa mare
Ia mai bagă-ne o cântare!”.
Ciobănașu a luat în seamă acest sfat,
Și s-a pus iar pe cântat.
Păsărelele sunt toate fericite,
când aud cântece ne mai auzite.
Și ciobănașu își încearcă vioara,
până îl apucă seara
Și cu lumina făcută de lună,
ajunge el cu turma întreagă la stână.
Mulge oile și caprele toate,
bea și el oleacă de lapte,
mai bagă și el o cântare,
Și apoi se bagă la culcare.
Și apoi dimineața când se scoală,
mai bagă ceva în burtă, că-i goală
Își ia vioara la subțioare,
Și pleacă cu turma în îndepărtare.
Dimineața se duce să cânte pe Bahlui,
Și toți pescărușii se adun în jurul lui
Și ascultă fiecare bucuros,
cântecul ciobănașului, cel duios.
Dimineața duce oile la apă,
Și pleacă în poienițe după ce le adapă.
„Nu pleca dragă copile,
că vom plânge după tine.
Mai stai aici cu noi,
să ne mai cânți în zavoi,
căci un cântec ca al tău nu am auzit niciunu niciodată,
Și nici nu cred că vom mai auzi vreodată”.
Asta îi cereau berzele și pescărușii ciobanului,
când nu a mai auzit cântecul zavoiului.
„Am să vin în fiecare dimineață să vă cânt aici,
căci dimineața stau aici fără griji și fără frici.
Acum în poienițe trebuie să plec,
că mai iubește cineva al meu cântec.
Eu vă zic la revedere,
am plecat cu mioarele mele”.
Și apoi își fluieră câinii îndată,
să îndrume turma toată,
Către pădurea cea umbrită,
căci acolo turma-i ferită.
Păsărelele imediat l-au întâmpinat,
așteptându-i cântecul minunat.
Ciobănașu pe un butuc s-a așezat,
Și s-a pus iar pe cântat.
Dragostea și voia bună,
Cu un cântec împreună.
La păsări le face inima vioară,
Și le cântă până la seară.
„Dute ciobănaș la stână,
Hai să mergem împreună
Că azi ne-ai cântat,
până când s-a înserat.
Adunați turma de mioare,
căci se apropie haita cea mare”.
Ciobănașu doar 4 câini avea,
Și haita se apropia.
Ciobănașu a ajuns la stână repede cu bine,
Și la numărătoare avea cu 3 oi mai puține.
Neștiind ce să facă,
a început să cânte îndată:
„Foaie verde de nuc,
Nu știu pe unde s-o apuc,
Pan păduri să rătăcesc,
Mioarele să mi le găsesc.
De murit odată și odată tot mor,
Că timpul e trecător”.
Inima în dinți și-a luat,
Și după mioare a plecat.
Câinii toți l-au urmărit,
Și mioarele le-au găsit.
Ele erau toate trei înghesuite,
Și de haită erau pândite.
Ciobănașu haita pe urmă a zărit,
Și a rămas încremenit,
Câinii lui nu îl urmau,
Și la lupi mârâiau și lătrau.
Însă nu prea aveau șanse mari,
să izgonească lupii hoinari.
O luptă crâncenă între viață și moarte
Între lupi și câini se va da, dar poate.
Ciobănașul va găsi altă cale,
să le salveze pe mioare.
Însă altă cale nu a găsit,
Și lupii s-au dezlănțuit.
Câinii le țin cât pot piept,
Și ciobănașu deștept,
a luat un bat de jos
Și a lovit lupii curajos.
Iar lupii i-a lovit,
până când i-a izgonit.
Unii chiar au și murit,
sau poate doar au adormit.
Dar din păcate..
Mioarele două sunt moarte,
Așa că mai are o mioară și un câine,
Și nu va ști cum e ziua de mâine.
Ciobănașul a plecat supărat spre stână,
dar măcar el avea o stare bună.
Câinele era aproape mort,
iar mioara rănită pe întregul corp.
Dar totuși ciobanul era un pic fericit,
ca aceea haită de lupi a izgonit.
Și acum poate să se mai plimbe pan natura frumoasă,
Cu turma lui de mioare numeroase.
Luna de sus lupta a privegheat,
Și pe cioban a ajutat
Căci a făcut ea o magie,
să mai țină o mioară vie.
Și luna de sus,
mioara în față i-a pus,
Erau în grabă mare,
la răsărit de soare.
Și tot se auzea un behăit,
iar ciobanul a auzit
O mioară răpită,
Cu forța și rănită.
Ciobanul a rămas încremenit,
când a văzut încă o mioară care nu a murit.
Și s-a dus și mai fericit acasă,
Pe cărarea minunată cea luminoasă.
Și când a ajuns la stână a fost întâmpinat,
De doi oameni și un cioban care nu e din sat.
„De unde vii ciobănaș așa rănit,
Cu sânge pe mâini și haine, cam obosit?.
Pe unde ai umblat,
Și cu cine te-ai luptat?
Și vad că mai ai doar un câine,
Care nici el nu prea arată bine.
Deci ia zi-mi și mie ce s-a întâmplat,
De câinii tăi s-au împuținat?
Vad că ai și două mioare rănite..
Deci câte ai și prăpădite?”.
„Ieri când mă întorceam spre casă,
Ne-a atacat o haită de lupi numeroasă,
Însă toată turma credeam că am scăpat,
Însă la numărătoare, că lipsesc trei am observat.
Am luat toți câinii cu mine,
Și ne-am dus să le căutăm prin împrejurime,
Și apoi când am găsit mioarele rătăcite,
după copaci erau pândite.
Lupii le-au atacat, și am sărit la război
Însă mioarele fugeau și de noi.
Și altceva nu mai era de făcut,
Și cu lupii ne-am bătut.
Din păcate trei câini și o mioară am pierdut,
Câinii curajoși și mioara cu clopoțel la gât.
Așa că doar de câini să zicem că am nevoie acum,
dar de data asta nu mai vreau deia după drum!.
Vreau câine care să crească mare și curajos,
Nu trebuie să fie neapărat frumos.
Și săraci câinii erau deștepți și curajoși,
Dându-și chiar viața, deci nu erau fricoși.
Dar de data asta vreau să am câine,
Care să asculte de mine.
Cu mintea înțeleaptă foarte,
Și mioarele să le mână cu răutate.
Căci câinii ceilalți cu bunătate le-a mânat,
Și mioarele de ei nu au ascultat.
Deci sper că m-ați înțeles,
De ce am sânge până și pe fes”.
„Băi ciobănașule ai făcut o promisiune la vară,
Că nu vei lăsa nici-o mioară să moară.
Dar totuși sunt mulțumit,
Că mioarele le-ai salvat și doar una a murit.
Și ca să îți ușurez treaba ție,
Ți-am adus o companie.
Acesta om de lângă mine,
E cioban ca și tine.
El toată viața lui,
Nu a știut ce e colțul lupului,
Mioarele din satul său mereu le-a salvat,
Căci cu lupii mereu s-a luptat.
Și uite așa m-am gândit să ți-l aduc ție,
Să mai ai și tu o bucurie.
Căci singur pe meleagurile astea mereu,
Cred că te găseam mort sub cerul lui Dumnezeu”.
Ciobănașul era fericit se pare,
Că pe cineva lângă el mai are.
Care să mai ducă mioarele la vale,
Chiar dacă are ceva în cale.
Ca mai are cu cine să stea de vorbă,
când mănâncă un castron cu ciorbă,
Și că mai are cu cine să povestească fapte,
când mai bea și el un pahar de lapte.
Iar apoi sătenii au plecat,
Că poate aveau treabă în sat.
Și ciobănașu a rămas singur în compania ciobanului,
Și trebuia să ducă turma pe Bahlui.
Și când se întorceau de la răuleț,
Au întâlnit un mistreț,
Iar ciobanu cel nou a fluierat și a tot fluierat,
până când mistrețul s-a speriat și a plecat.
Ciobănașul a rămas tare uimit,
Și de ciobanul nou venit era mulțumit.
„Suntem ciobani mereu,
Și la bine și la rău.
Trăim aici de multe zeci de ani,
Și nu am dus lipsa de dușmani,
Noi am trăit ca frații,
Ne-au despărțit carpații”.
Ciobănașul a început să cânte acest cântecel,
când a văzut ce cioban de companie are cu el.
Și fiind bucuroși foarte,
Au plecat în poienițe cu mioarele toate.
Cum au ajuns în locul minunat,
Ciobanul a rămas tare mirat,
Că niciodată nu a mai descoperit,
Un loc așa de înfrunzit.
Iar ciobănașul pe un butuc s-a așezat,
Și s-a pus iar pe cântat.
„Măicuța vrea să mă însor,
să nu mai stau în preajma oilor,.
Eu nu vreau soție și avere,
Vreau să stau printre oile mele,
Să-mi trăiesc viața la plăcere,
când mă prinde seara cu ele și stau cu ochii în stele.
De ar fi să mă însor aș lua o săracă
Ca inimii mele să-i placă,
Nu cu fata primarului,
Care e bogata satului.
Nu îmi pasă de avuție,
Vreau săraca să îmi placă mie.
Odată și odată tot mă însor,
Că vreau și eu să am fecior.
Să îl iau la stână cu mine,
Să îl învăț numai de bine”.
Și apoi pe instrumentală au dansat,
până când s-a înserat.
Toate mioarele erau în preajma lor,
dar nu ferite și de colțul lupilor.
Cu ei aveau doar un cățel,
Care era plin de răni și el.
Ciobanii au adunat mioarele împreună
Și s-au îndreptat spre stână.
Și cum mergeau ei așa bucuroși de viață,
O haită mare de lupi le-a ieșit în față.
Ei păreau cam înfometați,
Iar ciobanii erau foarte speriați,
Ciobanii erau amândoi în lipsa de idei,
Iar apoi au șoptit între ei.
Și apoi așa de odată,
Ciobănașul și-a luat vioara minunată,
Și pe șeful haitei l-a lovit,
Și în altă direcție a fugit.
Și toți lupii către el s-au îndreptat,
Iar ciobănașul oile și le-a scăpat.
Căci ciobanul nou venit,
a luat toate mioarele și spre stână a fugit.
Iar ciobănașul nostru aleargă pan pădurea de zori,
văzând mereu în urma lui capetele lupilor.
Și ciobănașul nostru a tot fugit,
până când a obosit și s-a oprit.
El s-a oprit la rădăcina unui stejar,
Și s-a urcat repede în el ca un jaguar.
Iar lupii nu puteau să se suie după el,
Chiar dacă stejarul era cam mititel.
Și l-a apucat ziua în stejar,
Însă fiecare lup din haită era pandar,
Și cred că lupii nu mai pleacă,
Și pe ciobănaș atacă.
Iar ciobanul de la stână,
când a văzut că ciobănașul nu mai vine,
s-a dus în sat întâmplarea să spună,
Și nu a mai așteptat ziua de mâine.
Iar ciobănașul nostru cel pândit,
să se uite la lupii s-a plictisit,
Și după spinare și-a luat vioara,
Și a cântat până l-a apucat seara.
„Mulțumesc lui Dumnezeu că încă mai trăiesc,
Însă lupii ăștia mă pândesc,
Iar de sete și de foame cred că am să mor,
Din cauza lupilor.
Dute dor și te întoarce,
Adu pe mama încoace,
Dorul din copilărie,
Numai mama mea mi-l știe.
Nu vreau ca acum să mor,
Că m-a cuprins un mare dor,
De mămica mea frumoasă,
Când stăteam cu ea acasă”.
Iar ciobanul apoi a adormit,
Însă lupii l-au trezit,
Căci a început să urle la el,
când nu a mai auzit al său cântecel.
Și apoi la ciobănaș o idee i-a venit,
Și le-a cântat la lupi până i-a adormit.
Și s-a dat jos din stejar pe furiș,
Și a scăpat de lupi foarte mărunțiș.
Iar lumea din sat când a auzit,
Că ciobănașul de lupi a fost răpit,
Și-au luat oile lui fiecare,
Și le-au dus unii acasă, alții la vânzare.
Ciobanul cel nou a rămas tare supărat,
Că nu are nimeni încredere în el din sat.
Și-a luat și el ceva de mâncat,
Iar spre bordeiul său s-a îndreptat.
Căci mai avea lucruri de acolo de luat,
Înainte să plece din sat.
Și afară era furtună,
Însă în bordei ducea o viață bună.
Și l-a luat somnu în bordei,
Căci era amiaza.. vreo trei
Și el cum a ațipit,
Deodată vioara ciobănașului cum cânta a auzit.
Prima oară credea că i se pare,
Și s-a pus iar la culcare,
Dar a auzit iar sunetul de vioară,
Și s-a hotărât să iasă afară.
Cum pe cioban l-a văzut,
A rămas tare mirat,
Însă deodată l-a fulgerat..
Și ciobănașul a dispărut.
ȘI AM ÎNCĂLECAT PE UN PONEI,
CITESTE-MI POEZIA DACĂ VREI,
IAR DACĂ NU O CITEȘTI,
DE MINE SĂ TE FEREȘTI.
ACEASTA POEZIEA ARE 99 DE STROFE.. DECI L-AM FĂCUT PE EMINESCU!!!