Când, săptămâna trecută, îmi pare,
Intra în Ierusalim, ușurel,
Osanalele tunau în întâmpinare,
Se țineau cu lacrimi după El.
Dar zilele, – tot mai îngrozitoare.
Inimile nu le îmblânzești iubind.
A dispreț sprâncenele-s, a încruntare.
Și iată postfața, sfârșitul venind.
Întunecoasele forțe din templu
L-au dat pe mâna lepădăturilor, la judecată,
Căutau probe fariseii, vreun exemplu,
Ca vulpile i se furișau în jur, roată.
Mulțimea, pe terenul de-alături,
Privea, de la poartă, stângace,
Se îmbulzeau în așteptarea deznodământului,
Și foiau încolo și-ncoace.
Umblau șoapte de la unul la altul, ca solia,
Și zvonuri din toate părțile, deschis,
Fuga în Egipt și copilăria
Abia și le mai aducea aminte El, ca prin vis.
Vag își amintea de acea coborâre măreață
Din deșert, povârnișul acela ca geana,
De atotputernicia lumii, într-o dimineață,
Cu care-l ispitise Satana.
Și masa de nuntă la Cana,
Mulțimea, la minuni cu gura căscată,
Și marea, pe care, prin ceață, de-a valma,
Ca pe uscat înainta către barcă.
Și de adunarea săracilor, în bordei,
De coborârea cu lumânarea în subsol, păzit de străjer,
Unde feștila pălise de spaimă,
Până-nviase, iar, urcând la cer.
Sensul versurilor
Piesa descrie ultimele zile ale lui Iisus, de la primirea triumfală în Ierusalim până la trădare și judecată. Versurile evocă un sentiment de tristețe și prevestire a sacrificiului iminent.