Februar. Fă rost de cerneală și plângi!
De februar scriind în bocet hohotitor,
Cât huruitoarea moină de care-ncerci să fugi
Arde-a primăvară neagră, învăluitor.
Fă rost de trăsură, pe grivne, vreo șase,
Prin zvon de clopot și roți bătând din talere
Să te transferi în loc, unde ploi tumultoase
Ca cerneluri și lacrimi sunt mai sunătoare.
Unde, precum pere, fructe carbonizate,
Din copaci puzderia de grauri, risipitor,
Va cădea-n băltoace, spre-a prăbuși uscate
Tristeți neogoite-n adâncul ochilor.
Sub ea, prin nea, peticele de pământ negresc,
De țipete vântu-i răscolit ca de brăzdar,
Și, cu cât mai sporadic, cu atât mai firesc
În hohotul de plâns se leagă versuri, răsar.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj de iarnă mohorât, plin de tristețe și deznădejde. Natura este personificată și pare să împărtășească sentimentele de durere ale eului liric, ploaia și vântul amplificând starea de melancolie.