Sus la deal în monastire
Se păstrează
O trunchiată suvenire,
De trei secole prefăcută
Într-un negru putregai.
Pleacă-ți capul, mai române,
Și oftează,
Căci din gloria trecută,
Ce zâmbise o minută,
Astăzi tot ce-ți mai rămâne
Este ceafa lui Mihai!.
Ba ridică mândra frunte
– Și-nainte!
Fă din gândul tău o punte,
Ca să legi cu bărbăție
Timpul vechi cu noul trai;.
Și privind aceste oase,
Oase sfinte,
Tu să crezi c-o să mai fie
Pentru biata Românie
Alte zile mai frumoase
Ș-un al doilea Mihai!
*.
Cându-i iarna, când nu-i soare,
Cându-i ceață,
– Nemerind uscată floare,
Omul sta și se gândește;
D-aș ajunge pân’la mai!.
O s-ajungi și tu, române,
Iar la viață!
Iute, neaua se topește,
Iaca, fulgerul trăsnește,
Vai de liftele pagâne:
Tună groaznicul Mihai!.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra gloriei trecute a lui Mihai Viteazul și asupra speranței într-un viitor mai bun pentru România. Craniul eroului devine un simbol al trecutului glorios și o sursă de inspirație pentru generațiile viitoare. Versurile îndeamnă la unitate și credință într-un viitor mai bun.