Iubito, știu: acum îmi cade părul, de viață destrăbălată, și trebuie să dorm pe piatră. Mă văd toți bând rachiul cel mai ieftin și mergând gol în vânt.
Dar a fost un timp, Iubito, când eram curat.
Aveam o femeie, mai tare decât mine, precum iarba e mai tare decât taurul: mereu se îndreaptă în sus.
Ea vedea că sunt rău, dar mă iubea.
Nu mă întreba încotro merge drumul, care era drumul ei, și poate că mergea în jos. Când îmi dădea trupul ei, spunea: asta e tot. Și se făcea trupul meu.
Acum nu mai e nicăieri, a dispărut ca norul după ploaie, am lăsat-o și s-a dus în jos, căci acesta era drumul ei.
Dar nopțile, câteodată, când mă vedeți că beau, văd chipul ei, palid în vânt,
puternic și întors spre mine, și în vânt mă aplec.
Sensul versurilor
Un bărbat își amintește cu regret de o iubire pierdută și de vremurile în care era mai bun. Acum, decăzut și singur, este bântuit de amintirea femeii care l-a iubit în ciuda defectelor sale.