Bella Ahmadulina – Asta-S Eu

Asta-s eu, la amiază născută,
darul moașei, trofeu de răsfăț.
Cântă sus undeva o lăută.
Ursitoarea m-alintă c-un băț.
Doar lumina din suflet, mierie,
mă-nțelege fierbinte că sunt,
să privesc într-o vară târzie
frumusețea de-a fi pe pământ.
„Vijelia cu ceață lăptoasă..”
și hai dormi, m-am deprins să exist,
asta-s eu în război păguboasă,
sub al Ufei cer sumbru și trist.
Cum albești în spital și-n ninsoare!
Dar observ că trăiesc și-am învins.
Sunt în nori chipuri lungi, călătoare
ale celor ce-n locu-mi s-au stins.
Urâțică și-așa-ncercănată,
cu un trup care chinul și-a frânt,
asta-s eu, așteptând încordată
s-aud glasul cel mic de sub cânt.
Abia-n urmă voi ști să dau seamă,
învățată s-ascult veșnicii,
de-anonimele lucruri ce cheamă
acel duh pentru a le numi.
Asta-s eu cu găteală de floare,
trup nurliu, ani trufași fără ham,
dar c-un zâmbet sunt morții datoare
și mi-e gura-nvățată să-l am.
Ca un tremur ce-n inimi se zbate,
între două cuvinte-i un joc.
Mai rămâne un gest – simplitate –
să le-mprejmui cu pana de foc.
– Sunt cuvinte ce-s mire, mireasă! –
mi le-nchipui. Și râd când le spun.
Ca un preot de țară-ntr-o casă
cuplul lor tăinuit îl cunun.
Vezi, de-aceea trecând ursitoarea,
peste mine-a șoptit râsul viu.
Fruntea mea s-o însemne cântarea
și din toți ca niciunul să fiu.
Îmi e drag acest semn ce subjugă,
și grăbit după prăzi care pier,
scrisul meu i-un copoi pus pe fugă,
iată, aprins – și mi-e sufletul ger.
De-asta plâng și sudalmele-s grele.
Fie albă hârtia-n dulap.
Mi-au dictat o problemă din stele,
n-am putut s-o rezolv pân-la cap.
De la ham ceafa aspru mă doare.
Nu știu alții cum scriu tot mereu –
nu cunosc, n-am atâta vigoare,
dați-mi drumul, atâta pot eu.
Pirpirie și-așa ca oricine,
cui există tot geamănă sunt,
dorm cât timp merge trenul pe șine,
cu obrazu-n poșetă căzând.
Norocoasă n-am fost niciodată,
slavă Domnului, nu mi-a fost dat
să mă știu mai în vârf, mai bogată
decât cei lângă care am stat.
Trup din trupul comun la corvoadă,
lungul șir nu-i deloc jignitor
la spectacol, în gară, pe stradă,
mi-aștept ultima rândul la coadă,
dup-acest flăcăiaș în putere,
după șalul bătrînei pufos,
contopită cu ei într-o vrere,
ca un vers cu alt vers, drăgăstos,
într-o limbă a mea și a lor.