Bartok Bela – Cantata Profană

Cei nouă cerbi minuni.
A fost un moșneag,
Având el, având el
Nouă vrednici fii,
Din el trăgând originea
Vrednici nouă fii.
Nu i-a învățat
La meșteșuguri,
La arat-puituri,
La mânat preucă,
La mânat ciurdă;
Ci, prin munți-poieni,
La vânat de cerbi.
Păduri au străbătut, hei!
Și ciute au vânat, hei!
Nouă vrednici fii.
Ciute au vânat;
Atât au umblat,
Și mult au vânat,
Până când, odată,
De un pod s-au dat,
Cu urme de cerb minune.
Atât l-au urmărit,
cât s-au rătăcit,
În desișul pădurii
Cerbi au devenit;
Cerbi zvelți au ajuns
În desișul pădurii.
Hei, dar tatăl lor
N-a avut răbdare,
Și a luat pușca,
Pornind să-i caute
Pe nouă vrednici fii.
A găsit frumosul pod,
Cu urme de cerb minune;
Pe urme a pornit,
Și a ajuns la izvor,
Cu cerbii la izvor,
S-a lăsat pe genunchi,
Hei, pe unu l-a și țintit.
Dar cerbul cel mare
– Vai, feciorul cel drag –
Cu vorbe așa a răspuns:
„Dragul nostru tată,
Pe noi, nicicând nu ne mai ținti!
Căci, noi pe tine
Pe coarne te înfigem,
Și așa te aruncăm
Din vale-n vale,
Din piatră în piatră,
Din munte-n munte,
Și te trântim pe tine
De stâncă ascuțită:
Te vei sfărâma în bucăți,
Dragul nostru tată!”.
Tatăl lor drag
Așa le-a vorbit,
Și i-a chemat chemând,
Și i-a chemat rugând:
„Dragii mei iubiți,
Dragii mei copii,
Haideți, hai acasă,
Haideți cu mine acasă,
Mama deja vă așteaptă!
Veniți voi cu mine
La mama voastră dragă,
Mama voastră dragă
Așteptând v-așteaptă.
Făcliile deja ard,
Și masa e gata,
Cupele sunt pline,
Pe masă sunt cupe,
Mama se jeluie; –
Cupa e plină cu vin,
Mama e plină de chin.
Făcliile deja ard,
Și masa e gata,
Cupele-s pline…”.
Cerbul cel mare,
– Feciorul cel drag –
Cu vorbe răspunzând,
Lui așa îi spune:
„Dragul nostru tată,
Tu să te duci acasă
La mama noastră dragă!
Dar noi nu mergem!
Dar noi nu mergem!
Căci, coarnele noastre
Prin ușă nu încap,
Încap doar în văi;
Corpul nostru zvelt
Haine nu poartă,
Umblă doar sub frunziș;
Picioarele zvelte nu calcă
În cenușa vetrei,
Doar în frunzetul moale;
Gura noastră nicicând
Nu bea din pahar,
Bea din izvor curat, doar”.
A fost un moșneag,
Având el, având el
Nouă vrednici fii,
Nu i-a învățat
La meșteșuguri,
Ci, prin munți-poieni,
La vânat de cerbi.
Și mult au vânat,
Până când, odată:
Cerbi au devenit
Acolo în pădure.
Și coarnele lor
Prin ușă nu încap,
Încap doar în văi;
Iar corpul zvelt
Haine nu poartă,
Umblă doar sub frunziș;
Picioarele nu calcă
În cenușa vetrei,
Doar în frunzetul moale;
Gura nu mai
Bea din pahar,
Bea din izvor curat, doar.