Știi cât de rău îmi e de tine,
Atunci când aud apa vieții cum curge,
În cascada Destinului nostru,
Lovindu-se de stâncile amintirii,
Unei mari iubiri?
Ai să înțelegi vreodată de ce credeam în cuvânt,
Uitându-i mereu fraza în care trăia,
Plin de farmecul privirilor noastre,
În care ne pierdeam fericiți,
Știind că am uitat pentru totdeauna moartea?
Unde Doamne aș mai putea să te aștept,
Când în inima mea nu mai e loc de prea mult tine?
Atunci vino să ne ascundem în spatele Destinului,
Poate că acolo ne vom putea întâlni,
Privirile pierdute din eternitatea noastră.
Și ce ai să faci atunci iubirea mea?
Ai să înțelegi că suntem mai puțin cu un surâs,
Într-o lume unde fiecare datorăm o moarte,
Unei nașteri a privirilor pe care nu o vom aminti,
Niciodată în uitarea eternității din noi?
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și dorul profund față de o iubire pierdută. Naratorul reflectă asupra amintirilor și a destinului, căutând un loc unde să se poată regăsi cu persoana iubită, chiar și în uitarea eternității.