Știi, că nu e scuză,
căința fiind surdă.
Fii, ce vrei: bărbat.
Iarba crește după.
Păcatul nu va fi lin,
în zadar cad lacrimi.
Că dovadă ești tu,
să ai mulțumiri.
Nu pârî, nu promite,
nu fi rău cu tine,
nu ceda, nu cuceri,
nu intra în oștime.
Rămâi pe margine,
nu scotoci taine.
Și umanitatea,
om fiind, nu omite.
Horcăind amintește,
în zadar ai cere.
Ai fost și martor fals
la judecăți drepte.
Rugându-te la Domnul,
dacă nu e, la omul.
Și în psihanaliză
te-ai dat de prostul.
Crezând în guri sparte,
în sponsor cu parale,
și nicicând nu ți s-a
spus, ești cumsecade.
Fiind mințit iubind,
mințind n-ai iubi.
Acum arma plină, în
inimă poți sui.
Ori, lași de teze,
sperând că vin fidele,
crezând ca un câine,
omul, ce te-ar crede.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema vinei și a lipsei de scuze, reflectând asupra consecințelor acțiunilor și a deziluziilor suferite. Persoana se confruntă cu propriile greșeli și cu trădările, căutând o formă de iertare sau înțelegere, dar găsind doar amărăciune și regret.