Crescut de mic de ură, în jurul meu vedeam dispreț,
Muzica m-a adăpostit, m-a învățat cum să respect,
M-a ajutat unde a mea mamă n-a putut
Și m-a ridicat de jos când la pământ eram căzut.
N-am cum să uit vreodată parfumul de trandafiri
Care te făcea să uiți, uneori chiar să respiri,
Când intram pe poarta casei bunicilor la țară
Mă cuprinde și acum dorul, de mă ia cu amețeală.
Mai mereu pe afară, hoinăream cam peste tot,
Seara umpleam scara cu băieții mei la bloc,
Totul a trecut de acum, am vrut să-l numesc așa,
Vad timpul cum se schimbă, eu nu mă pot schimba.
Am văzut cum văzduhul schimbă pe rând norii
Și am văzut cum vântul bate și învârte roata morii,
Am ținut morțiș ca eu să nu mă schimb vreodată
Și să fiu un fel piesă dintr-un imens joc de puzzle.
Nu-s superstițios, mitul aduce doar ghinion,
Da-mi 2 litri noroc, să beau bere, să o torn,
Să putem trăi în pace, adesea am provocat războaie,
Înconjurat de paranoici, nu văd soarele de ploaie.
Mi-e dor, frate, de mine când eram mai mic,
Mi-e dor, frate, de multe cum erau la început,
Mi-e dor, frate, de toate c-au trecut și nu mai sunt,
Mi-e dor să-mi fie dor, acum scriu, gândesc și cânt.
Ce mare efort să pară că scriu fără efort.
E anormal să fiu normal, normalitate-i peste tot,
E normal s-am o viață plină, dar plină de lipsuri,
Eu fiind mai anormal m-am decis să despic sensuri.
Mângâiat de indiferență, dau cu indiferență în tine,
Transmit rime pe frecvența miilor de suflete,
Veșnic loc de mai bine, deci dă-mi un loc de veci
Să pot să excelez în taină lângă cei mai mari poeți.
Când nu te crede nimeni, învață să te crezi,
Când nu te crezi pe tine, învață-te să pierzi.
Cânt să nu cedez în fața acestui impediment
Definit de vechii greci ca fiind obstacol permanent.
Vorbesc de viață, de oameni, de suflete și lumi,
De multe iubiri apuse, ați uitat să fiți mai buni,
Omul valorează numai prin ceea ce el devine.
Eu sunt călător prin timp, timpul-i călător prin mine.
Vrând să mă-mbrac în nimeni, acea haină nu-mi vine,
Sunt oameni care-și dau viața pentru a trăi mai bine,
Răbdarea e o virtute ce se atinge cu răbdare,
Vorba aia: nu există să nu existe rezolvare.
Inteligența mă face ca să mă simt prost,
Prostia mă învață, oare? E anost,
Nu știu să fac nimic, dar mă pricep la toate,
Libertatea mea nu e decât o altă condamnare.
Vreau să scap, să evadez, mă simt ca un evadat,
Vreau să scot în teancuri banii, vreau să fiu și eu bogat,
Sunt învățat cu sărăcia, încă de mic copil,
Hăleam pâine cu hamsii, mă jucam cu un CD.
Mai bine te abții, să n-ai idei proaste, nimic,
Mai bine să crezi în nimic, decât în ceva greșit,
Am învățat că-i mai înțelept să tac, decât să fiu ecou.
Să admir frunzele, într-o toamnă cum evadează din tablou.
Toată rațiunea noastră e ucisă de sentimente,
Sinceritatea-i dusă, realmente,
Mă gândesc cu groază la omul cel modern,
Fiind flămând de liniște, hoinărește prin sistem.
N-am cum zbier, pe bune, chiar n-am cum,
Am țipat ca un nebun la tine ca să mă asculți,
N-ai vrut să mă asculți, acum uite, fața mea,
Vocea care cântă acum, în esența-i dragostea.
Ce cândva era frumos împachetată pt tine,
Povestea a fost odată și se termină, nu ține,
Copile, întreabă-te pe sine: ești bine?
Ca să-nțelegi ce-am zis, până atunci rămâi cu bine.
Sensul versurilor
Piesa este o reflecție melancolică asupra trecutului, a pierderilor și a schimbărilor din viață. Artistul își exprimă dorul de vremurile apuse și critică superficialitatea societății moderne, căutând un sens mai profund în existență.