O, visători, cu suflet de copii,
Voi, păsări de lumină speriate,
Ce rătăciți cu genele plecate,
Pe străzi întunecoase și pustii!
Voi, cu priviri curate de fecioară,
Sfioși și singuratici visători,
Ce tremurați sub cerul plin de nori,
Și vântul cel mai gingaș vă doboară!
Ascunși stați ziua-n tainice unghere,
Și mâini de vis v-acopăr ochii grei,
Iar când pe cer s-aprind mii de scântei,
Voi răsăriți… O, suflete stinghere!
Vă prinde luna flori la pălării,
Și tresăriți; de-un foșnet blând vi-e frică,
De umbra ce pe ziduri se despică,
Când rătăciți prin nopțile târzii.
În jurul frunții voastre, visători!
A nopții duhuri, tainice, s-adună;
…Întind o scară razele de lună,
Și gândul vostru suie pân-la nori.
Și pasul vostru-n cale șovăiește,
De raze pline, genele se-nchid,
Și vă treziți la umbra unui zid,
Când astrul dimineții licărește.
O, visători, cu suflet de copii,
Voi, păsări de lumină speriate,
Ce rătăciți cu genele plecate,
Pe străzi întunecoase și pustii!
Sensul versurilor
Piesa descrie portretul visătorilor, ființe sensibile și singuratice, care se refugiază în lumea viselor, ferindu-se de asprimea realității. Ei sunt vulnerabili și trăiesc într-o lume a lor, conectată la natură și la misterele nopții.