Versuri corectate și adnotate
Marea-l va izbi mereu cu valurile,dar coastele lui albe de piatră spălatăcălărind pe pânzele spumeisau pe hula de fund, sau pe talazurilecu-albatroşisunt ale unui om încăpăţânat.El cheamă furtuna, eltrăieşte din ea! Instinctcu temeri care nu sunt temeri,ci ghimpii extazului,o licoare secretă, un foccare-i inflamează sângelepână când acesta devine-atât de receîncât stâncile par să sară în … Citește mai mult
Cireșul desfrunzitmai înalt decât acoperișul caseia rodit din plin anul trecut.„Dar cum poți săvorbești de roade când ai în fața ochilorun schelet? “Și totuși el mai poate sluji viațachiar dacă nu-și mai împlinește rodul.Așadar taie-lși folosește-l ca pe un simplu copac din pădureacum când gerul iernii s-a-ntețit.
Căci există o viziune mai fascinantă decât toate florile;Mai sclipitoare decât nestematele; mai necuprinsă decât cerul;Nemuritoare și neschimbată; ale cărui puteriTranscend rațiunea, iubirea și înțelepciunea!Și tu, frumusețe, ești acea dumnezeiască arătare!Minunată și înfricoșătoare! Cu o privireJuno rănită s-a ridicat împotriva lui Zeus!Și numele tău, frumusețe, este Inefabilul.
Am mâncatprunelecare erauîn frigiderși pe careprobabille păstraipentru micul dejun.Iartă-mă,erau delicioase,atât de reciși atât de dulci.
Micuțele vrăbiuțeȚopăie iscusitePeste caldarâmGâlcevindu-seCu voci pițigăiateDespre chestiunileCare le interesează pe ele.Dar noi care suntem mai înțelepțiNe frăsuimÎntr-o parte și-n altaȘi nimeni nu știeDacă noi gândim de bineSau gândim de rău.Tot astfelCu bătrânul care încearcăSă-și țină câinele în lesă.Calcă pe caldarâmȘi mersul săuEste mai reverențiosDecât al pastorului episcopelianApropiindu-se de amvonDuminica.Astfel de comportamenteMă uimesc dincolo de cuvinte.
Eu însumi,Nu bietul animal ce zace acoloChelălăind de durere,Sunt cel ce mă redă mie însumi, cu o tresărire,Ca la explozia unei bombe, a unei bombe careA răvășit întreaga lume.Nu pot face altcevaDecât să cânt acesteaȘi astfel să-mi astâmpărDurerea.O amorțeală somnoroasă îmi îneacă simțireaDe parcă aș fi băutCucută. Mă gândescLa poeziaLui Rene CharȘi la tot ce … Citește mai mult
Erau acolo-n ploaie trandafiriiNu-i tăia, le-am luat apărareaN-au s-o ducă, îmi zise eaDar sunt așa de frumoșiAcolo unde sunt.Ah, toți am fost odată frumoșiMi-a spus eaȘi-i tăie și mi-i dăduMie în mână.
Cerul și-a revărsatîntreaga amăreală.Din întunecata lui metamorfozătoată ziuaplouă, plouăfără încetare.Totuși, zăpada se menținealbă deasupra pământului.Dar apa, apacare se adună cu sprintenealădintr-o mie de izvoare,pistruiată,își taie drumprin gheața verde-a rigolelor.Strop după strop alunecăpe lujerii ierbii ofilitepeste plombele terasamentelor.
Noii papuci roz ai soției meleAu ciucuri zglobiiNu există pată ori tinăPe vârfurile lor sau pe lături.Toată noaptea stau împreunăLa marginea patului.Tresărind îi vădși zâmbesc dimineața.Mai târziu îi privesccoborând scara,grăbindu-se printre ușiși în jurul mesei,mișcându-se țanțoșiși fluturând ciucurii lor zglobii!Și vorbesc cu eiÎn mintea mea pe ascunsDin încântare pur și simplu.
Totul se află însunet. Un cântec.Arareori, un cântec. Ar trebuisă fie un cântec – făcut dindetalii, viespi,o gențiană – cevaimediat, foarfecideschiși, ochiiunei doamne – o trezirecentrifugală, centripedă.