Virgil Diaconu – Versuri.pro

Fluturii Albaștri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Țara este în criză.
Dar tu ești singurul care ai primit aprobarea
să îți duci mai departe viziunile, fluturii albaștri,
mi-a spus îngerul meu păzitor.
Și dreptul la viață ți-a fost garantat în continuare.
Dreptul la viață cu acele în vene..
Stai liniștit, mi-a spus îngerul meu păzitor.
Cineva îți va strecura în fiecare zi sub cearșaf
o doză de glucoză, pentru a-ți duce mai departe viziunile,
fluturii albaștri.
Da, fluturii vor fi liberi să zboare prin piața cea mare,
unde primarul își împarte minciunile și sarmalele electorale.
Și forțele de ordine îi vor lăsa să zboare în voie!
Și chiar să apară la știrile de seară.
– Să nu crezi că ei au fost arestați
pentru „tulburarea liniștii publice”, așa cum se zvonește.
Să nu crezi, mi-a spus îngerul meu secret,
lustruindu-și tresele… Atâta doar că de-acum înainte
fluturii albaștri vor fi programați pe calculator,
pentru ca ei să zboare organizat, în pluton.
Și pentru ca niciun curcubeu să nu mai dea buzna pe cer,
de capul lui și fără acte în regulă.
Așa mi-a spus îngerul meu secret, dându-mi asigurări
că voi putea să lucrez mai departe la fluturii albaștri…
Cu acele în vene și cu tubul de glucoză primit pe furiș,
voi putea să lucrez mai departe.
Și poate că într-o clipă de neatenție a forțelor de ordine
fluturii mei vor umple iarăși cerul! Da, eu voi transmite
pe toate canalele vederi din sângele meu albastru…
Într-o clipă de neatenție a forțelor de ordine.
Desigur, eu voi amâna glonțul și de data aceasta.
Glonțul, acest suvenir din călătoriile mele occidentale.
Un suvenir pe care îl voi lăsa moștenire fiilor mei,
spre a le fi de folos la nevoie.

Prietenii Mei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Prietenii mei au plecat rând pe rând
și fără să spună nimic.
Prietenii mei nu mai sunt.
Pe primul dintre ei, pe Constantin,
l-au găsit spânzurat în camera lui de visare.
Ceilalți au fost învinși de propriul trup,
care nu a mai vrut să le fie prieten.
Cel care făurea corăbii a fost răpus de cancer.
Ajuns ca o umbră, l-au purtat prin saloanele albe,
radiațiile cu cobalt trebuie să rezolve totul, au spus,
însă ele nu au rezolvat nimic.
Totul a fost prea târziu pentru el.
Și orașul morților și-a deschis porțile
și l-a primit în pământul lui,
la câteva cruci depărtare de Constantin,
spânzuratul, cel care se săturase de lume
și a ales singur să plece.
Cât despre Gheorghe, stăpânul culorilor,
acesta a fost doborât chiar în timp ce lucra.
Stau puțin să mă odihnesc, a spus el,
uitându-se spre geamul de unde venea lumina,
apoi l-au găsit pe dușumele…
Întins pe dușumele și doborât de propria inimă,
chiar în mijlocul visului.
Și cimitirul din dealul orașului și-a deschis porțile
și l-a primit în pământul lui,
la câteva cruci depărtare de Constantin
și de făuritorul de corăbii.
Albe și de marmură sunt crucile lor,
scrise în piatră sunt numele lor, pe toți vecii!
Galbene lumânări se aprind din când în când la căpătâi.
Flăcări galbene pâlpâie la căpătâiul lor,
flăcări care le luminează drumul,
ca să știe sufletul plecat din trup pe unde să meargă,
în timp ce carnea și pielea, și mușchii lor
se desprind de pe oase..
Ce oameni au fost!, spunem noi,
și aprindem lumânări la căpătâiul lor.
Galbene lumânări la căpătâiul lor de piatră,
în cimitirul de piatră.
Prietenii mei au plecat rând pe rând
și fără să spună nimic.
Prietenii mei nu mai sunt.
Sufletul lor călătorește prin bezna de dincolo,
prin nesfârșirea de dincolo,
iar noi credem cu tărie că vor ajunge undeva,
până și Cartea Sfântă ne spune că ei
vor fi iertați pentru toate greșelile
și că vor sta în preajma Domnului.
Așa spune Cartea, care se îngrijește atât de bine
de speranța noastră, în timp ce prieteni mei
rămân închiși în casele lor de lemn,
în casele lor de pământ, iar carnea și pielea,
și mușchii lor se desprind de pe oase.
Ce oameni au fost!, spunem noi,
și plecăm singuri acasă,
cu un colac și o lumânare,
cu un ban înnodat la colțul batistei,
sau cu un prosop dat de pomană,
după cum fiecare familie îndoliată
își închipuie că îmblânzește moartea….
Da, moartea își face întotdeauna de cap.
Ea fie ne smulge dintr-o dată din camera noastră de visare,
fie ne chinuie în fel și chip înainte de plecare, vezi,
pe ultimul meu prieten, pe Nicolae,
moartea l-a vlăguit încetul cu încetul, l-a secat de puteri,
deși cele două tuburi de plastic înfipte în vena de la gât,
care îl hrăneau cu serul acela miraculos, în salonul alb,
și-au făcut datoria până la capăt.
Serul miraculos încă mai era pompat în vena de la gât
atunci când l-au găsit fără suflare..
În cele din urmă i-au smuls tuburile care îl legau de viață
și l-au mutat la morga spitalului. Iar de acolo –
în sicriul de lemn, așa cum au fost mutați, pe rând,
toți prietenii mei, în sicrie de lemn și îngropați
nu departe unul de altul, la câteva cruci depărtare.
Și noi stăm împrejurul gropii,
privind cum se bat cuiele în capacele de lemn ale sicrielor
și cum sunt coborâți cu sfori în locul de odihnă.
Apoi se trag lespezile deasupra și asta este totul…
Și asta este totul…, spune doamna din fața mea,
doamna elegantă în negru, morții cu morții, și viii cu viii,
șoptește ea, în timp ce prietenii mei sunt închiși în casele lor,
în noile lor case de lemn, în întuneric,
iar carnea și pielea, și mușchii lor se desprind de pe oase,
în cimitirul din dealul orașului..
Vezi, cimitirul este ridicat deasupra orașului,
ca să aibă o bună perspectivă asupra celor de jos,
a celor rămași pe marginea gropii.
Și ca să ne vadă pe toți cum petrecem și ne
bucurăm, sau cum visăm la câte și mai câte…
Ia uite cum se mai bucură ei,
spune doamna elegantă în negru,
ia uite cum mai strâng ei ca furnicile case peste case
și averi peste averi, și cum își mai mănâncă ei
de sub unghii pentru câțiva arginți în plus,
ca să-și îngrașe conturile și averile care nu le ajung
niciodată, spune doamna în negru,
care umblă cu pași de pisică prin camerele noastre,
sau care merge alături de noi pe străzile aglomerate,
urmărindu-ne îndeaproape, ca o umbră…
Numai Îngerul nostru o vede și îi ține calea, numai el.
Uneori chiar o face să bată în retragere o vreme,
până într-o zi, când doamna care merge în spatele nostru
ne taie dintr-o dată calea, iar noi ne oprim
în mijlocul visului, tocmai în mijlocul visului….
Da, prietenii mei au plecat rând pe rând
și fără să spună nimic. Prietenii mei nu mai sunt.
Și eu umblu singur pe străzi, intru în biserica
Sfântul Ilie a copilăriei mele și mă rog pentru ei.
Și în biserica Sfânta Vineri și la Mavrodolu mă rog pentru ei,
pentru liniștea sufletului lor, tulburatul.
În rest, eu îmi văd de ale mele,
din când în când mă întâlnesc cu Îngerul,
cu Îngerul strălucitor, care mă ajută
să vorbesc cu prietenii mei, vezi,
uneori Îngerul chiar îmi împrumută uneltele lui de scris,
iar eu închipui atunci mici scrisori pentru prietenii mei,
ca să le spun, în fine, tot ce nu am apucat să le spun…
Ba, de la o vreme, eu am început
să le scriu scrisori pe propriul meu trup.
Acum știu prea bine de ce poetului Epimenides
i s-a găsit pielea împestrițată cu tot felul de litere
când a plecat dintre greci….
Da, eu încă mai scriu scrisori pentru prietenii mei,
încă mai bat cu pumnul în lespezile lor, să se deschidă!
Să se deschidă și să se întoarcă în visul lor!
Îngerule, ai grijă de mine, nu mă lăsa,
că pământ sunt și cenușă sunt,
iar dacă mă uit în morminte eu nu mai știu
care sunt oasele lui Constantin, și care sunt ale lui Gheorghe,
care sunt oasele lui Nicolae,
și care ale făuritorului de corăbii,
în vecii vecilor.
Amestecate sunt toate, Îngerule, amestecate!.
Eu însumi am ajuns să mă amestec cu oasele lor…
De singur ce sunt, eu însumi mă amestec cu morții..
Îngerule, ai grijă de mine, nu mă lăsa!
Roagă-te pentru noi, Îngerule, nu ne lăsa!
Pentru cei plecați și pentru cei rămași să te rogi!
Pentru noi, cei singuri în lumina zilei.
Pentru noi să te rogi, însingurații!.
7-16 februarie 2018

Castelul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Despre copilul acela nu mai știu nimic.
Până și castelul s-a ascuns de mine printre ruine.
Uneori, mă împiedic de turnurile și ferestrele lui,
dau cu picioru-n soldați. Și trec nepăsător
pe lângă prințesa de aur.
Eu nu mai știu nimic despre copilul din care am plecat.
Cireșul, care mă aștepta în fiecare dimineață la colț,
își întoarce acum ochii în altă parte.
Și poate că ar lua-o la fugă printre frunze,
dacă niște puști nu l-ar trage cu putere de mânecă.
Despre copilul acela nu mai știu nimic.
Vrăbiile s-au mutat de la mine cu toate cuiburile.
Eu am căzut până și în dizgrația zilei mele de naștere,
a singurei zile când îmi amintesc că exist. Și caut răspuns.
Până și propria casă m-a scos în brânci pe scări.
Casa mea e pe drum, mi-am spus, pe drum….
Despre copilul acela nu mai știu nimic.
Și totuși, castelul îmi iese dinainte, uneori,
cu toate luminile aprinse, ca o corabie care taie întunericul.
Și prințesa cu cireșe la urechi mă ia de mână
și aleargă cu mine prin ierburi.
Negreșit, în noaptea aceasta mă voi întoarce!
În noaptea aceasta am să mă furișez printre paznicii adormiți.
Tiptil, să nu trezesc străjerii, păsările întunecate de pe metereze.
În noaptea aceasta am să aștept în turn ivirea zorilor.
Ivirea prințesei. Acum nu mai aud decât râsul ei
care sparge în țăndări dimineața.

Eminescu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Deși nu este un munte de om,
el își pune muntele în tot ce face.
El își astupă ușa casei cu un cântec,
ca să nu intre frigul.
Poate că de aceea, căutându-l de mai multe ori,
nu mi-a răspuns nimeni.
De pe pământ – nimeni.
Din subpământ – nimeni!
Îmi spuneți voi unde este?
Fără-ndoială, singurul loc în care poate fi găsit Eminescu
este Poezia. Altă casă nu are.
Numai cine este în Poezie îl întâlnește pe Eminescu.
Stau față în față în aceeași întunecată față,
pahare cu cenușă ciocnesc.
Nu bea cu ei! Ei beau întunecime…

Fructe Secrete

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Îmbrăcată sumar,
dar într-o metaforă,
ea aleargă spre mine.
Într-o metaforă atât de lipită de trup
că i se vede zmeura sânilor.
O femeie trece strada direct spre mine.
Un poem se oprește drept în inima mea!
În seara aceasta, în loc de cafea,
voi gusta câteva fructe secrete.
Voi da năvală la zmeură.
Voi mânca zmeură cu zmeur cu tot,
cu pădure cu tot.

Electorală

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

În ultima vreme, întunericul a scos iarăși capul.
El frânge gleznele ierbii, se visează rege.
Și dacă Domnul nu mi-ar fi legat
mâinile și duhul în Sfânta Scriptură,
eu încă de mult aș fi scurtat de cap întunericul.
Și toți urmașii lui Iuda, care mă vând în fiecare zi.
Dar poate că este mai bine să îmi fac propriul partid,
așa cum îmi ciripeau, mai deunăzi, vrăbiile.
Partidul meu e floarea de cireș – le-am spus –,
în el s-a înscris, încă de la început, toată pădurea.
Și depărtarea, stea cu stea. Și ciripitul vrăbiilor,
care deja scrie în mine adevărate poeme de dragoste.
Iată Partidul Florii de Cireș, a cărui doctrină
o știu mai bine decât mine cireșele;
și pe care o răspândesc mai bine decât mine vrăbiile.
Însuși Domnul a trecut, în răcoarea dimineții,
pe la mine. El, care a fost întotdeauna independent
și nu s-a amestecat în niciun partid,
va fi acum de partea florii de cireș.
De fapt, el este adevăratul lider spiritual, vezi,
el deja a început să își caute adepți:
ba în cuiburile coțofenelor, ba în poiana narciselor,
ba în vuietul pădurii. El deja a început să-și caute adepți
și să îi strige pe nume.
– Unde ești Moise?
– Sunt aici, Doamne, la masa de scris. Sunt aici:
în poemul-coțofană, în poemul-narcisă, în poemul-pădure.
Facerea e aproape scrisă, Doamne, ia și citește!
Ia și citește platforma electorală a florii de cireș!
Aceasta este arma pe care am ținut-o până acum secretă:
Facerea! Arma care pune la zid întunericul.

Intangibila

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ea nu m-a tăvălit niciodată
prin grădina cu portocali a trupului ei.
Ea este o femeie intangibilă.
Printre degete îmi scapă ca nisipul.
Bucuria mea umblă în zdrențe.
Și totuși, ea este femeia din care beau apă pe furiș.
Femeia în care îmi voi îneca singurătatea.
Eu nu mai ating de multă vreme pământul,
când merg – eu calc pe păsări în zbor..
Femeie intangibilă, femeie secretă,
în noaptea aceasta te voi arunca în groapa cu lei!
În noaptea aceasta te voi deschide!

Apariții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Sub streașina glasului tău
mă întorc seara în grădină, mamă,
în grădina smintită de cireșii înfloriți și de vrăbii.
Nu mai cuprinzi lucrurile…
Umbi prin camere, măsori singurătatea.
Între fotoliu și pat, singurătatea.
Cana cu apă a rămas neatinsă, ceasul a împietrit în perete.
Și făpturile din album au dat năvală în casă.
Ele umblă zălude prin camere, măsoară singurătatea.
Iată-l pe bunicul în hainele lui de paradă
și cu medaliile pe piept. Cu toate medaliile,
ca să-ți alunge tăcerea și teama.
Iată fecioara, care are chiar mâinile tale.
Și care aleargă pe câmp după fluturii amiezii.
Fecioara cu aripi de fluture.
Și copilul, care prinde pentru tine soarele cocoțat în cireș.
Toate au dat năvală în odaie,
de parcă lacrima nu ți-ar fi de ajuns.
Da, uneori, tu mă trezești din somn
și îmi arăți noaptea bătută în cuiele de argint. –
O călătorie pentru care nu sunt nici acum pregătit.
Și pentru care nu voi fi niciodată.
Copacii din grădină se dau cu capul de pereții casei.
Și eu mă închid în camera mea.
Nici n-am văzut când m-am lovit de cana cu apă.
De cana cu apă, din care se vede bine că a băut cineva….
Întotdeauna se întâmplă ceva peste puterile mele.
Ceasul din perete mă strigă toată noaptea cu bătăile lui.
Și inima aleargă ca o nebună pe-afară,
prin grădina smintită de floarea de cireș și de vrăbii.
Nici nu mai știu dacă vrea să ia în brațe pădurea
sau să îngroape totul în cenușă.

Tatăl Meu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

În ultima vreme, tatăl meu se întorsese la cele sfinte.
Biblia se mutase din raft pe masa de lucru,
în mâinile lui Cartea Psalmilor se deschidea singură.
Tatăl meu se întâlnea cu Domnul în camera lui.
În fiecare zi, cu Domnul, în camera lui.
În ultima vreme, tatăl meu se împărţea
între biserica de acasă şi bisericile oraşului.
Biserici care, de la o vreme, îl învăţaseră pe de rost.
Aici îşi petrecea el o parte din zi,
între Maica Domnului şi Domnul.
Uneori, la plecare, câte un sfânt cobora din icoane
şi îl însoţea, nevăzut, pe străzi. Ştiu asta
pentru că tatăl meu vorbea mai tot timpul cu cineva,
deşi nu era nimeni în preajmă.
El alerga prin oraş ca să răspândească Cuvântul Domnului.
Pentru cine avea timp să-l asculte şi pentru cine nu avea.
Buzunarele lui erau întotdeauna pline cu rugăciuni,
pe care le împărţea trecătorilor la întâmplare.
Asta e pentru viaţă lungă, spunea, asta pentru copii.
Iar asta pentru salvarea sufletului înecat în păcate!.
În ultima vreme, tatăl meu îşi rânduise
toate cele de trebuinţă plecării.
Costumul cel negru şi cămaşa; cravata şi pantofii cei buni.
Poate că aşa trebuie să arate la întâlnirea cu Domnul,
îmi spuneam, în timp ce îl îmbrăcam în lumina lumânărilor
şi a dimineţii înecate în ceaţă….
Atunci, în ziua întunericului, eram trei:
eu, trupul său împietrit şi Domnul. Şi Domnul,
care venise să îşi ia sufletul înapoi.
Ascuns în lumina rece a lumânărilor, să îşi ia sufletul înapoi.
Fireşte, eu nu am înţeles niciodată
de ce are Domnul nevoie de sufletele noastre.
De ce ne strânge El sufletele în împărăţia Sa,
încă de la începuturi.
Iată de ce va trebui să fiu cât se poate de atent:
ca mâine vine Domnul şi îmi cere sufletul!.
Deşi cel mai bine ar fi să se ferească din calea mea,
îmi spuneam, în timp ce îl îmbrăcam pe tatăl meu
în lumina rece a lumânărilor şi a dimineţii înecate în ceaţă.
Să se ferească!

Pasărea Neagră

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cum toate stăteau răvășite și la voia întâmplării,
m-am gândit să fac puțină ordine în odaia
în care m-ai lăsat, pentru o zi, stăpân peste lucruri.
În odaia cu manuscrise. Și tocmai când mă hotărâsem
să le pun la locul lor, tocmai atunci
o pasăre îmbrăcată în negru de sus și până jos
a dat buzna-n odaie. Și s-a apucat să ciugulească
din pagini… Cuvânt cu cuvânt – chiar din pagini.
Cuvintele cele mai bune, adică tocmai acelea
care stăteau dinapoia cuvintelor, se află acum în pântecul ei,
laolaltă cu alte câteva lucruri de la începuturi
și din care s-a făcut lumea. Cuvinte și lucruri
pe care tăcerea mea nu le va rosti, de teamă, niciodată.
Întocmai așa mi s-a întâmplat cu neagra răpitoare,
în odaia în care m-ai lăsat, pentru o zi, stăpân peste lucruri.
Întocmai așa, și îți mărturisesc cu mâna pe inimă că eu
nu știu nici acum dacă ea și-a văzut mai departe de drum
sau dacă nu cumva și-a făcut cuibul chiar în cuvintele mele.
Chiar în cuvintele mele – pasărea neagră.
Da, uneori mi se pare că cineva mă urmărește printre rânduri,
așa încât va trebui să închid repede toate manuscrisele.
Toate manuscrisele din care se ridică, una câte una,
făpturile de abur, fantomele… Să închid toate manuscrisele
din care se ridică toate duhurile negre, toți morții!
Toți morții pe care îi duc în spate încă de la începuturi.
Ca pe niște sicrie trebuie să închid manuscrisele,
Doamne, pentru ca neagra răpitoare să nu te tulbure.
Să nu te tulbure și să mă lași din nou ca la începuturi,
când a trebuit să mă lupt cu toate vedeniile și arătările tale,
singur, în odăile peste care m-ai înălțat stăpân…