Virgil Diaconu – Castelul

Despre copilul acela nu mai știu nimic.
Până și castelul s-a ascuns de mine printre ruine.
Uneori, mă împiedic de turnurile și ferestrele lui,
dau cu picioru-n soldați. Și trec nepăsător
pe lângă prințesa de aur.
Eu nu mai știu nimic despre copilul din care am plecat.
Cireșul, care mă aștepta în fiecare dimineață la colț,
își întoarce acum ochii în altă parte.
Și poate că ar lua-o la fugă printre frunze,
dacă niște puști nu l-ar trage cu putere de mânecă.
Despre copilul acela nu mai știu nimic.
Vrăbiile s-au mutat de la mine cu toate cuiburile.
Eu am căzut până și în dizgrația zilei mele de naștere,
a singurei zile când îmi amintesc că exist. Și caut răspuns.
Până și propria casă m-a scos în brânci pe scări.
Casa mea e pe drum, mi-am spus, pe drum….
Despre copilul acela nu mai știu nimic.
Și totuși, castelul îmi iese dinainte, uneori,
cu toate luminile aprinse, ca o corabie care taie întunericul.
Și prințesa cu cireșe la urechi mă ia de mână
și aleargă cu mine prin ierburi.
Negreșit, în noaptea aceasta mă voi întoarce!
În noaptea aceasta am să mă furișez printre paznicii adormiți.
Tiptil, să nu trezesc străjerii, păsările întunecate de pe metereze.
În noaptea aceasta am să aștept în turn ivirea zorilor.
Ivirea prințesei. Acum nu mai aud decât râsul ei
care sparge în țăndări dimineața.