Vasile Militaru – Versuri.pro

Închinare Maicii Preacurate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Închinare Maicii Preacurate.
Maică Preacurată, pururea Fecioară,
Floare-nmiresmată, lumii întregi Comoară,
Oare cu ce floare, flori ce toate pier,
Să Te-asemăn oare, când Tu ești din cer?
Iată, mi-nchid ochii, ca Tu har să-mi dai:
Prin ei să văd neaua crinilor din Rai,
Din a lor lumină vrând să-mi fac veșmânt,
Cerului Regină, psalmi plângând să-i cânt.
Îngerii să-mi facă pe pământ cum nu e,
Scară ce spre Tine sufletul să-mi suie,
Dezbrăcat de tina cea cu aripi frânte,
Spre-al primi Regina Cerului să-I cânte.
Duhul meu, Prea-Sfânto, Te-a văzut plângând,
Și-ale Tale lacrimi-stele-picurând;
În albastră haină, Tu, cu ochi milos,
Te rugai în taină Bunului Hristos.
Iar eu, cu ce lacrimi, din această vale,
Voi putea răspunde lacrimilor Tale?
Că de nestemate ele de-ar fi ploaie,
Toate-ar fi păcate, Toate-ar fi noroaie!
Ne putând în ruga-mi jar aprins să pun,
Maică ce născut-ai Fiul A-tot Bun,
Când Tu-n ceruri, veșnic, lacrimi verși ca ploi,
Și inima-Ți-sfeșnic arde pentru noi!
Deci, atât pot, Maica slăvilor senine:
Să-mi ridic la ceruri ochii către Tine,
Și-n genunchi, cu vie lacrimă-ca frânt,
Aliluia, Ție, pururea să-Ți cânt!

Darurile Domnului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Într-un colț frumos de luncă,
stă odată un voinic.
Toți sătenii, mare, mic,
împrejur cădeau de muncă,
dar voinicul de mai sus,
ziua întreagă dormea dus,
fără a lucra nimic.
Iar când se trezea din somnu-i totdeauna lung și greu,
cel voinic, în gura mare, suduia pe Dumnezeu.
-Am pierdut un sfert din viață de când mila Ta aștept,
căci, nerod, crezui ce preoții din Altare pururi spun:
„Dumnezeu e drept și bun!
Să te am în față, Doamne, ți-aș striga cu mâna-n piept:
Unde-ți este bunătatea? Cum ești milostiv și drept,
când de-atât amar de vreme sufletul din mine geme,
pururi mila Ta cerând-o în genunchi, cu ochii uzi.
Făr’ ca Tu, din a Ta slavă, să mă vezi sau să m-auzi?.
Cum ești drept, când dai atâtor oameni, aur și castele,
fericiri care-i înalță până dincolo de stele,
pe când mie Tu nu-mi dai, să trăiesc de azi pe mâine,
decât coaja de mălai care-o dai oricărui câine?
Ce păcat fără pereche am putut cândva să fac,
de mă ții de-atâta vreme fără seamăn de sărac?..
I-a răspuns atunci un șarpe, de sub niște flori de mac:
omule, de vrei tu galbeni, o căldare-acum să ai,
îmi dai voie, mâna dreaptă de la umăr să ți-o tai?..
-Mâna dreaptă? zise omul, dar ce crezi c-am băut laur?..
N-aș primi să-mi taie dreapta, nici pe-o butie de aur!..
-Două butii îți dau frate, dacă mintea-ți nu-i nătângă
și mă lași să-ți taie, nu dreapta, ci încalte, mâna stângă!
-Să rămân schilod pe viață? Să mă facă lumea „ciung”?..
Chiar cu șapte buți de galbeni să mă-mbii și tot te-alung!
-Atunci șapte buți de aur îți voi da, și-acum socot
că primești și-o să-mi dai voie, în schimb ochii să ți-i scot!
-Ochii mei? Să vreau cu ochii, pentru aur, să mi-i scoată
și să nu mai văd atâtea câte sunt în lumea toată?
Să mă-nghită noaptea neagră în adânc pe totdeauna
și să nu mai văd de-apururi: cerul, soarele și luna?..
Ești nebun tu, bade șarpe și de-ncerci a doua oară
să-mi ceri ochii, oricât aur mi-ai da-n schimb pe-a lor comoară
dreapta mea, cu-această bâtă, într -o clipă te omoară!
– Bine, de nu-mi dai nici ochii, iată, vorba mea se schimbă:
îți dau zece buți cu galbeni, pe netrebnica ta limbă..
cred că nu mai ai ce zice și că târgul s-a făcut!..
-Să-mi tai limba, zici, tu, șarpe? , ca măgarii-apoi să rag
și să nu mai pot eu spune ce mă doare, ce mi-e drag?
Pleacă, șarpe, cât mai iute, că te tai cu-acest baltag! ”..
-Am să plec, dar mai-nainte, fiindcă ești așa sărac,
cea din urmă încercare, orice-ar fi, eu tot mai fac;
uite-ți dau, eu nestemate, nouăzeci de mii de saci,
pentru-ntreaga sănătate câtă ai.. Așa mă placi?..
Poți să ai orice pe lume, însă pururea să zaci..
drept răspuns, atunci voinicul ridică baltagu-n sus,
Însă șarpele, scuipându-l, l-a-mpietrit și-apoi i-a spus:
-Vezi, nemernică făptură, vierme păcătos ce ești
cât de bun a fost cu tine Cel din slăvile cerești?
Nu ți-a dat comori de aur, nici măriri și nici castele,
cum zici tu c-a dat la alții, să-i înalțe pân-la stele,
dar atâta de bogat, că n-ai vrut să dai nimica-n schimb,
pe marile-mi comori, ba ai vrut să-mi vii de hac..
Iată dar că tu n-ai drept, pe Cel Sfânt să-l iei de piept
și să-l strigi că ești sărac!

Trântorii și Albinele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Trântorii și albinele.
E un adevăr, pe care îl cunoaște-ntreaga lume,
Îl grăiește fiecare, nu fără mâhnire-adâncă;
Iar albina, nu o dată a oftat amar, și-anume
Că: albinele strâng miere, pe când trântorii mănâncă!.
Așadar, niște albine,
Harnice și gospodine,
Într-o țară fericită, cu grădini de miere pline,
Au crezut cândva cuvântul unor trântori ticăloși,
Care-au început, sub soare, să le-nșire la gogoși:.
– Surioare
Zburătoare,
Ce umblați din floare-n floare,
Mulți dușmani aveți sub soare!
Și dușmanii, vrând anume, ca să vă golească stupii,
Vă dau roată-n toată clipa, că pe lângă stână lupii!
Mii de urși flămânzi, în preajmă, nu pot nici să se mai culce,
Dornici toți de miere dulce,
Și de-aceia, cu iubire, surioarelor iubite,
Noi voim, in stupii voștrii, să fim străji neadormite,
Să nu poată nici o fiară
Mierea să v-o prindă-n gheară.
Cu nespusă fericire, strângătoarele albine,
Socotindu-i pe-acei trântori doritorii lor de bine,
Le-a fost dat nectar să beie
Și i-au pus de-apururi strajă în mieroasele stiubeie!.
Trântorii, intrând în faguri au uitat al lor discurs
Și-au pornit să stoarcă mierea, abitir ca neamul urs,
Pan’ ce stupii, mii la număr, fără milă i-au fost scurs,
Încât bietele albine au rămas atunci sărace,
Far’a omorî pe trântori, deși toate aveau ace!
De-atunci ele tot adună mierea lor din floare-n floare,
De cum soarele răsare, pan’ce-apune astrul soare,
Însă nu-i mâhnire alta ca mâhnirea lor adâncă,
Căci, de veacuri ele-adună, pe când trântorii mănâncă! ….
Voi, plugarii țării mele, cu bordeiele sărace,
Voi, albine fără ace,
Să știți toți c-atâta vreme cât veți fi la fel albine,
Cât știubeiele cu miere vă vor fi de trântori pline,
În bordeiele sărace, n-o să intre nici un bine!.

Colind

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Bună dimineața la Moș Ajun, Române-frate,
Din brazda căruia mereu străinii-și fac palate! …
Colindători cu doruri mari, cu stele-n suflete și-n gând,
Venim la tine, frate blând,
Prin vifor drumul străbătând….
Spurcații lupi gonesc în turmă,
Adulmecând a noastră urmă,
Să nu ne lase să-ți aducem urarea unui trai mai bun,
Dar lupii vor cădea curând, c-avem toți bâte de-alun….
Bună dimineața la Moș Ajun! ….
E cerul întunecat ca un mormânt
A cărui candelă s-a stins de vânt
Și crucea-i sub viforniță s-a frânt…
Prin întuneric, pașii noștri grei
Abia găsesc cărarea spre-al tău sărac bordei….
Și-n timp ce vântu-n hornuri stă soarta să ți-o vaite,
Noi, cei goniți de haite,
La geamul tău, Române, – c-un vis ce vrea să stea
Întruchipând a Țării strălucitoare stea, –
Cântă-mu-ți, azi, cu-n gene de lacrimi cald adun:
Bună dimineața la Moș Ajun? ….
Române-frate, – astăzi nu-ți cerem colindețe,
Ci să ne vii în ceată, cu durde și sinețe,
Să doborâm toți lupii ce urlă pe moșie
Și vor să ne sfâșie! ….
Altminteri, mii de haite s-or năpusti pe tine
Și s-or înfige-n gâtu-ți spurcatele jivine,
Și oasele-ți trosni-vor în gura lor de fiară,
Și toți colindătorii cu stele au să piară….
Ai înțeles, Române din sat și din cătun?
Bună dimineața la Moș Ajun! …

Cozonacul, Mămăliga și Plugarul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Nu mai spun prin ce-ntâmplare,
Într-un lan de grâu cu mac,
Se-ntâlniră pe cărare
Mămăliga de la țară cu boierul cozonac.
Nici nu mai arăt anume
Ce necaz putea să frigă
Pe boierul zis pe nume,
Care, mândru ca un Riga,
Avea drept sau nu să-și bată
Joc de-o biată
Mămăligă:.
– Uite ce nerușinare fără margini!.. Ptiu, la dracul! –
Zise, tantos, cozonacul, –
Mămăliga mea umilă, tu mă faci să-ți plâng de milă!..
Cum când nu ești decât, vai:
Apă, sare și mălai,
Ai curajul să mai stai
În cărarea mea pe plai?!
Fiind galbenă ca luna,
Ți-ai închipuit, nebuna,
Că poți fi cu mine, una?..
Și-ntr-o clipă cozonacul, cu albuș de ou la gură,
Spuse câte bunuri scumpe are-n dulce-a lui făptură,
Încheindu-și cuvântarea cu dispreț, ba și cu ură:
– Astfel, mămăligă lată, oricum ai căta s-o-ntorci,
E-n zadar, că tu, sărmano, bună ești doar pentru porci!..
– Minți! – sbucni un glas alături,
Dintr-un lan înalt de maturi –
Și-un flăcău cu fața pară, ca o floare-a macului,
Veni-n grabă, să răspundă astfel cozonacului:.
– De-ai avea un dram de minte,
Cozonacule, zevzece,
Mămăligii, -calda-rece, –
Nici măcar pe dinainte
Nu i-ai trece!.
Căci, să știi: din câtă lume-i pe pământ – norod sărac –
Nici un ins, de când e veacul, n-a trăit din cozonac,
Dar sunt mii și milioane, cari, prin mine azi îți strigă:
La oparte, cozonace!.. noi trăim din mămăligă!

Șase Pui și-o Biată Mamă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Mai de mult, o rândunică avea-n cuibu-i șase pui
Și privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui:
De cu zori pornea – săgeată – căutând, pe deal și văi,
Grană pentru puii săi
Și-n iubirea-i nu o dată
S-a culcat ea nemâncată,
Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând:
Dintre pui, s-adoarmă vre-unul ars de sete sau flămând,
Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici,
Când văzu-ntr-o zi că puii se făcuseră voinici,
Și n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare,
Până când, pe fiecare pui nu l-a-nvățat să zboare,
Dar, când toți puteau să plece-ncotro voiau sub slavă,
Rândunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă
Și cu ochii plini de lacrimi țintă-n ochii fiecui,
Zise celor șase pui:
Dragii mamii, eu de-aseară, simt în inimă un cui:
Aripile greu mă dor
Și nici vorbă să mai zbor..
Dumnezeu mi-a dat putere, – oricât am avut nevoi, –
Să găsesc într-una hrană pentru voi..
Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine, –
Mari cum v-a făcut măicuța, să-ngrijiți și voi de mine
Și ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare, să-mi aduceți, zilnic, numai câte-un bob;
Ale voastre șase boabe milostive, mă vor ține
Până când o să vrea cerul să mă facă iarăși bine..
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei șase pui
Și-au adus, vreo șase zile, fiecare bobul lui..
Mai departe însă puii, – beți de-al slavilor înalt, –
Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt, –
N-a mai dus nici unul bobul și, uitată mucenica,
A murit atunci de foame cea mai sfântă rândunică.
Și-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă,
Orișicui ai sta s-o spui,
Că o mamă își hrănește: șase, opt sau zece pui,
Însă zece pui, adesea, nu pot toți hrăni o mamă.

Mama

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi “domn cu multă carte”!
A bătut sfios la ușă, grabnic i-am ieșit în prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire și de drag.
Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,
Și-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă.
Înăuntrul casei mele, câtă brumă-am adunat,
Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat.
Nu-ndrăznește nici să intre, cu opincile-n picioare,
Și cu multă grijă calcă doar pe-alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama și să calce drept, în lege,
Că doar e la fi-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege.
Și de-abia o fac să șadă pe-un divan cu scoarță nouă…
„Mi-era dor de tine, maică… Ți-am adus vreo zece ouă,
Nițel unt, iar colea-n traistă niște nuci, vreo două sute…”
Și, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute.
„Poate mor, că sunt bătrâna și-a prins dorul să mă-ndrume
Să mai vad o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfârșite… mâine poate-și curma firul
Și-ntre patru blăni de scânduri să mă cheme cimitirul….
Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar și deșteaptă,
Cum, pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-așteaptă…
Tu, odorul mamii, în urmă să te-aduni cu frații-acasă
Și să-mparți agoniseala de pe urma lui rămasă.
Lui Codin să-i dai pământul de la moară și cu via;
Vaca și-un pogon de luncă, maică, sa le ia Maria;
Lui Mitruș să-i dai zăvoiul de răchiți dintre pârae;
Carul, boii și cu plugul să le dai lui Nicolae.
Iară tu, ca mai cu stare, decât frații ziși pe nume,
Să iei casa-n care ție ți-a fost dat să vii pe lume…
Când și când, în miezul verii sau de Paști, să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toți anii, la căsuța mea băiatul.
Și-având tihnă și odihnă, la venire sau plecare,
S-aprinzi și la groapa maichii câte-un pai de lumânare! …”
A tăcut apoi bătrâna și-a plâns mult, cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele.

Focul și Fumul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Focul prefăcea-n rubine vreascurile unui soc,
Sau, ardea ca orice foc,
La o margine de drum,
Iar din foc fără-ndoială sau tăgadă, ieșea fum….
Flăcările, potolite, se-mpleteau arzându-și socul,
Dând căldura mult dorită, celui ce aprinse focul…
Fumul, ca un sul albastru, tot suind spre cer, ușor,
Zise focului din care se-nălța al său fuior:.
– Focule, zadarnic cauți către cer să-ți iei avântul,
Slava e doar pentru mine! Pentru tine e pământul! ….
– Fumule, răspuns-a focul, îngâmfarea ta de-acum
Nu mă miră nicidecum,
Dar te-ntreb: de n-ar fi focul, ar mai fi pe lume fum? …
Ca lovitul de-o măciucă, fumul n-a mai zis nimic,
Dar un înțelept păianjen ce torcea pe-un vârf de spic
Fir subțire și cu spor
A intrat în vorba lor:.
– Focule, nici printre oameni nu e plin de focuri drumul,
Ard puțini cum arde focul, dar sunt mulți ușori ca fumul…
Cel nevrednic suie-adesea unde locu-i pe drept nu e,
Precum fumul, totdeauna mai presus de foc se suie,
Dar eu știu că, oricât fumul sus mereu își are locul,
Ceiace-ncălzește lumea, nu e fumul, ci e focul!.

Purtătorii Torței

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

(dedicată Studențimii Legionare)
Spre voi, azi, purtători ai torței, durutul suflet mi-l îndrept,
Căci soartă bună pentru țară, doar de la voi am drept s-aștept.
În codrul Neamului, în care s-a-ntins atâta putregai
Și însuși vântul primăverii n-aduce decât „of” și „vai”.
Azi, numai voi urcați spre soare, biruitor și verde crâng,
Și-aș vrea, la pieptul plin de doruri, cu mii de brațe să vă strâng!
Copii ai lipsei și-ai durerii, înghesuiți prin vechi mansarde,
Al căror foc nu arde-n vatră, dar sufletul ca smirna arde.
Flămânzilor, a căror hrană adesea-i un pătrar de pâine,
În voi, cu spade mari de flăcări, eu văd Arhanghelii de mâine,
Arhanghelii ce-or pune capăt atâtor suferinți nedrepte
Și-ntregului dezmăț ce cântă pe-ale nemerniciei trepte.
Sus torța sufletelor voastre, copii cu suflete curate,
Ca să puteți curma tot jaful, să faceți plânsului dreptate!
Să umpleți ocnele, pe viață, cu-acei nemernici și misei
Ce-nfometează țara toată, ca să se ghiftuiască ei!
1937

Cerbul cu Stea în Frunte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

A fost odată, într-o pădure,
Un moș bătrân cu baba lui
Trăiau săraci ca vai-de-lume,
În adâncimea codrului.
Moșneagu-n-aștepta nimica,
El numai moartea și-o dorea,
Dar baba ar fi vrut să aibă
Un suflet tânăr lângă ea.
„Să fie un copil cuminte,
Un cățeluș sau un pisoi,
Că vreau s-aud și eu cum suflă
O altă viață lângă noi.”.
Așa ofta săraca babă,
Dar moșul nu mai vrea nimic:
„Ce-mi trebuie o grijă nouă?
Sunt prea bătrân și prea calic.”.
Dar domnul se-ndură de babă
Și-un pui de cerb i-a dăruit.
Un pui de cerb, cu stea în frunte,
Gonit din codru și rănit.
Săgeata-i străpunsese gâtul –
Din rană sângele-i curgea
Și lacrimi mari picau din ochii
Frumoși, rotunzi ca o mărgea.
L-a sărutat pe frunte moșul,
Miloasă, baba l-a spălat,
L-au îngrijit cu grijă mare
Și cerbul mi l-au vindecat.
Era frumos și blând săracul,
Zburda mereu din loc în loc,
Venise ca o vrajă nouă
De tinerețe și noroc.
Întinereau văzând cu ochii
Moșneagul și cu baba lui –
Și se făcuse luminoasă
Întunecimea codrului.
Dar într-o zi trecu pe-acolo
Feciorul unui împărat
Cu ceata de curteni, cu arcuri
Și cu ogarii la vânat.
„Dă-mi mie cerbul tău, bătrâne,
Îți dau pe el tot ce dorești”
„Nu pot, și de mi-ai da pe dânsul
Comorile împărătești”.
„Te duc la curtea mea, moșnege,
Cu baba ta, vă fac boieri.
Dă-mi cerbul tău cu stea în frunte
Și-ți dau și cinste, și averi”.
„Nu-mi trebuie averi și cinste,
Sunt prea bătrân să le primesc;
Dar dacă vrea să vină cerbul,
Eu bucuros vi-l dăruiesc.”.
Atunci, minune fără seamăn,
Întreaga lume, ce văzu?
Văzu cum cerbul dă din coarne
De parc-ar spune: „NU vreau, nu!.
Nu vreau să vin la curtea voastră
(Deodată cerbul a vorbit)
Tu mă dorești ca o podoabă,
Ei, sufletul mi l-au dorit.
Tu m-ai rănit la vânătoare,
Ei rănile mi le-au legat.
În strălucirea curții tale
Eu m-aș simți încătușat.
La curtea ta, aș fi o fiară,
O jucărie pentru proști.
În viața lor sunt o lumină
Pe care tu n-ai s-o cunoști.”.
Plecă, pe gânduri, voievodul
Și se gândea că nu-i de-ajuns
Să fii bogat, temut și veșnic
De măreția ta pătruns.
Mai trebuie să ai un suflet,
Milos, și bun, și iubitor,
De vrei să fii iubit de oameni,
Și de podoaba codrilor.