Vasile Militaru – Trântorii și Albinele

Trântorii și albinele.
E un adevăr, pe care îl cunoaște-ntreaga lume,
Îl grăiește fiecare, nu fără mâhnire-adâncă;
Iar albina, nu o dată a oftat amar, și-anume
Că: albinele strâng miere, pe când trântorii mănâncă!.
Așadar, niște albine,
Harnice și gospodine,
Într-o țară fericită, cu grădini de miere pline,
Au crezut cândva cuvântul unor trântori ticăloși,
Care-au început, sub soare, să le-nșire la gogoși:.
– Surioare
Zburătoare,
Ce umblați din floare-n floare,
Mulți dușmani aveți sub soare!
Și dușmanii, vrând anume, ca să vă golească stupii,
Vă dau roată-n toată clipa, că pe lângă stână lupii!
Mii de urși flămânzi, în preajmă, nu pot nici să se mai culce,
Dornici toți de miere dulce,
Și de-aceia, cu iubire, surioarelor iubite,
Noi voim, in stupii voștrii, să fim străji neadormite,
Să nu poată nici o fiară
Mierea să v-o prindă-n gheară.
Cu nespusă fericire, strângătoarele albine,
Socotindu-i pe-acei trântori doritorii lor de bine,
Le-a fost dat nectar să beie
Și i-au pus de-apururi strajă în mieroasele stiubeie!.
Trântorii, intrând în faguri au uitat al lor discurs
Și-au pornit să stoarcă mierea, abitir ca neamul urs,
Pan’ ce stupii, mii la număr, fără milă i-au fost scurs,
Încât bietele albine au rămas atunci sărace,
Far’a omorî pe trântori, deși toate aveau ace!
De-atunci ele tot adună mierea lor din floare-n floare,
De cum soarele răsare, pan’ce-apune astrul soare,
Însă nu-i mâhnire alta ca mâhnirea lor adâncă,
Căci, de veacuri ele-adună, pe când trântorii mănâncă! ….
Voi, plugarii țării mele, cu bordeiele sărace,
Voi, albine fără ace,
Să știți toți c-atâta vreme cât veți fi la fel albine,
Cât știubeiele cu miere vă vor fi de trântori pline,
În bordeiele sărace, n-o să intre nici un bine!.