Versuri corectate și adnotate
Locuri printre stele,Grădinile moi lângă soare,Ține-ți frumusețea îndepărtată;Nu vărsați grinzi peste inima mea slabă.De când este aiciÎntr-un loc al negrului,Nu zilele tale de aurNici nopțile de argintPoți să mă suni la tine.De când este aiciÎntr-un loc al negrului,Aici stau și aștept
Odată, am știut o melodie frumoasă,– E adevărat, crede-mă –Toate păsările,Le-am ținut într-un coș;Când am deschis pavilionul,Ceruri! Toate au zburat.Am strigat: „Întoarceți-vă, gânduri mici!”Dar au râs doar.Au zburatPână au fost ca niște nisipAruncat între mine și cer.
Îmi explicam trecerea argintie a unei nave pe timp de noapte,Mătuirea fiecărui val trist pierdut,Boomul în scădere a lucrurilor din oțel se străduiește,Micul strigăt al unui bărbat,O umbră care se încadrează în noaptea de gri,Și scufundarea stelei mici;Apoi, deșeurile, departe de apele,Și legătura moale a undelor negrePentru mult timp și în singurătate.
Era în toi sângeriul vuiet al războiului.Pământul se făcu negru şi pustiu.Femeile boceau,Copiii se-mprăştiau speriaţi.Şi-atunci venise unul care pricepea-n atare lucruri.Şi întrebă: „De ce se-ntâmplă asta?”.După care milioane de oameni se-nghesuiau să-i răspundă.Şi se ridică o nemaipomenită hărmălaie în atâtea limbi.Dar răspunsul clar nu a fost găsit.
A fost greșit să faci asta, spuse îngerul.Ar trebui să trăiți ca o floare,Ținând răul ca un cățeluș,Război purtând ca un miel.Nu așa, zise omulCine nu se temea de spirite;Este greșit numai pentru îngeriCine poate trăi ca florile,Ținând răul ca puii,Război purtând ca niște păsări.
Presupun că ar trebui să am curajulSă las o sabie roșie de virtutePuneți-vă în inima mea,Permiterea buruienilor de pe pământSângele meu păcătos,Ce-mi poți oferi?Un castel în grădină?Un regat înfloritor?.Ce? O speranță?Atunci, veniți cu sabia voastrăRoșie de virtute.
Din mare-au ieșit călăreți negri.Se auzea clang-clang de sulițe și scuturi,Sunet de copite și zornăit de pinteni,Urlete sălbatice și plete în vâltoarea aerului,În vuietul vântului –Astfel călătorește păcatul.
În pustiuVăzui o creatură goală, bestială, care,Chircită la pământ,Îşi ţinea propria inimă în mâiniŞi muşca, înfuleca din ea.Am întrebat: „Amice, e gustoasă?”.„Amară e, vai ce amară e!”, răspunse creatura;„Dar îmi placeCă este amarăŞi încă pentru că-i inima mea”.
Stăteam pe o autostradă,Și iată că a venitMulți comercianți ciudați.Pentru mine fiecare a făcut gesturi,Ținând miniaturi, spunând:„Acesta este modelul meu al lui Dumnezeu.Acum, acesta este Dumnezeul pe care îl prefer.”.Dar am spus: „De aici!Lasă-mă cu mine,Și ia-ți viziunile tale departe;Nu pot cumpăra modelele tale de Dumnezeu,Micuții zei pe care-i poți alege pe bună dreptate
M-am uitat aici;M-am uitat acolo;Nicăieri nu puteam vedea dragostea mea.Și – de data aceasta –Era în inima mea.Cu adevărat, atunci nu am nicio plângere,Căci, deși este corectă și mai dreaptă,Ea nu este la fel de corectă ca eaÎn inima mea.