Robert Desnos – Versuri.pro

Ultimul Poem

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ultimul poem
Robert Desnos.
Am visat atât de mult la tine,
atât de mult am mers, am vorbit,
ți-am iubit atât de mult umbra
încât nu-mi mai rămâne nimic din tine.
Nu-mi rămâne decât să fiu umbră printre umbre,
să fiu de o sută de ori mai umbră decât umbra,
să fiu umbra care va veni și reveni
în viața ta însorită.
DERNIER POÈME.
„J’ai rêvé tellement fort de toi,
J’ai tellement marché, tellement parlé,
Tellement aimé ton ombre,
Qu’il ne me reste plus rien de toi.
Il me reste d’être l’ombre parmi
les ombres
D’être cent fois plus ombre que l’ombre,
D’être l’ombre qui viendra et reviendra
Dans ta vie ensoleillée.”
(Robert Desnos • 1900-1945)

Despre Floarea Iubirii și Cai Migratori

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Trăia în pădure o floare imensă care risca
să omoare cu dragostea ei toți copacii
Și copacii-o iubeau
După miezul nopții, stejarii deveneau reptile și se târâu la tulpina ei
Frasini și plopi se-arcuiau spre-a sa vastă corolă
Și-ngălbeneau în lutul său ferigi
Era mai lucitoare decât nocturnu-amor al mării și al lunii
Mai palidă decât înalții stinși vulcani ai Terrei
Mai tristă și nostalgică decât nisipul însetat
ce-și potolește setea cu-al valului capriciu
Vorbesc despre floarea pădurii, nu despre turnuri
Vorbesc despre floarea pădurii, nu despre dragostea mea
Iar dacă-i atât de palidă, nostalgică și suavă,
iubită de copaci și de ferigi,
ținându-mi al buzelor răsuflet,
e clar c-avem aceleași tari esențe
Am întâlnit-o într-o bună zi
– și vorbesc despre floare, nu de copaci –
prin pădurea tremurândă, pe unde-am trecut
Salut, fluture care-ai murit în petalele ei
Și ție, ferigă putrezindu-mi sufletul
Și vouă, ochilor-ferigi aproape cărbune, aproape flăcări, aproape șuvoi
Degeaba vorbesc despre floare, e totuși vorba de mine
Îngălbenit-au ferigile-n pământ, nuntindu-se cu luna
Precum timpul exact al agoniei pierdut între o-albăstrea
și-un trandafir, și-nc-o perlă
Văzduhul nu-i atât de-nchis
Apare un bărbat ce numele își zice și-n fața căruia-și deschide
porțile o crizantemă, la butonieră pusă
E floarea liniștii, cea despre care vă vorbesc,
nu portul aventurilor și-nsigurării
Și rând pe rând mureau în jurul florii toți copacii
ce o hrăniră cu putregaiul morții lor
De-aceea câmpia deveni aidoma unei pulpe de fructe
Și astfel apărură orașele
Mi se-nfășoară un râu la picioare, rămânând la discreția mea,
ca un șirag salutar de imagini
O inimă, ascunsă de lume, să mai bată nu vrea și floarea se nalță
E floarea a cărei esență triumfă în timp
O floare ce-și relevă trăirea prin sterpele câmpii,
ca luna oglindindu-se în mare
și-n aerul uscat al inimilor triste
Un clește de homar stacojiu e rămas lângă oală
Soarele proiectează umbra lumânării și-a flăcării
Floarea tronează semeață în cerul de basm
Unghiile voastre, amicele mele, sunt aidoma acestor petale și roze ca ele
Pădurea murmurândă se-ntinde subteran
O inimă ca un izvor secat
Nu mai e timp, nu mai e timp de-a iubi
pentru voi cei ce treceți pe drum
Floarea pădurii a cărei poveste v-o spun e-o crizantemă
Copacii sunt morți, câmpiile verzi, orașele-apar
Armăsari călători copitele-și bat în grajduri târzii
În curând, marii cai migratori vor pleca
Orașele-și văd herghelia trecândă pe străzi
al cărui pavaj rezonează sub copite-n scântei
Câmpia-i bulversată de-această cavalcadă
Ei cozi își văluresc prin pulberi
și fornăinde nări își trec prin fața florii
Mult timp galopul prelungește umbra
Dar ce s-a întâmplat cu caii migratori
a căror trenă pătată e-un semn de suferință
Găsim uneori câte-o fosilă ciudată, pământul săpând
E una dintre-ale lor potcoave
Floarea ce i-a văzut încă-nflorește nepătată-n credință
Frunzele cresc de-a lungul tulpinii
Ferigi se aprind și se sting din ferestrele casei
Dar cum s-au transformat copacii
De ce-nflorește floarea
Vulcani! O, voi, vulcani!
Se prăbușește cerul
Și-l simt ca un abis al sufletului meu
Sunt timpuri abolite ca niște unghii rupte pe ferecarea porții
Când un țăran muri-va sub roade pîrguite
în lungul anotimp, de rezonanța gheții
ce crăpă-n ferestrele-oboselii plictisite
precum afinele pe ramuri
Apar sălbatici cai
Când unul călător se pierde în văpaie și-n lungile crevase,
ca fruntea bătrânilor pământul se-ntinde mișcător
Vin caii migratori
Când sub mesteacăn se-ntinde goală-o fată și așteaptă
Apar sălbatici cai
Apar într-un galop de sticlă sfărâmată și scârțâinde porți
Dispar într-o genune
Nicicând o șa nu le-a umbrit șira spinării, iar cerul se-oglindește-n crupe
Trec înspumând noi tencuite ziduri
Și chiciura crăpată, și putrezite fructe, și-a florii goliciune împietrită,
și lutul moale al smârcului ce se formează lent
Toate-au văzut trecând caii sălbatici
cai migratori
cai migratori
cai migratori
cai migratori.

Mâine

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Bătrân de o sută de mii de ani, tot voi mai avea puterea
Să te aștept. O, mâinele presimțit de nădejde.
Timpul, moșneag suferind de multiple entorse.
Poți geme: nouă e dimineața, nouă e seara.
Dar de prea multe luni trăim în ajun,
Veghem, păzim lumina și focul.
Vorbim în șoaptă și ascuțim urechile
La cel mai mărunt zgomot repede stins și pierdut ca la joc.
Or, din adâncul nopții, încă mai suntem martorii
Splendorii zilei și ai tuturor darurilor ei.
Dacă nu dormim e pentru a pândi aurora
Care va dovedi că, în sfârșit, trăim în prezent.

Broscoiul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe malurile Marnei stă de veghe
Un broscoi,
Un broscoi cam tâmp,
Ce varsă lacrimi din belșug
Sub un salcâm.
– Spune-mi de ce plângi
Drăguțule broscoi?
– Mi-e lehamite că n-am și eu
Un chip mai de soi.
Pe malurile Seinei
Șade un broscoi,
Cântă de se-neacă,
Pe limba lui de marțafoi.
– Zi-mi și mie de ce cânți
Urâtule broscoi?
– Cânt un cânt de bucurie,
Pentru că-s cel mai frumos,
De la Marna pân’ la Seina
Numa’ eu și cu sirena.

Celei Misterioase

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Atâta am visat la tine încât îți pierzi realitatea.
Să mai fie timp să ating acest trup
viu și să sărut pe această gură
nașterea glasului ce-mi e drag? Atât
am visat la tine că brațele-mi obișnuite, când
îți strâng umbra, să se-ntâlnească pe pieptul meu
nu s-ar mai lăsa conduse de conturul
trupului tău, poate. Și că, în fața
aparenței reale a ceea ce mă bântuie și mă
stăpânește de zile și ani, aș
deveni o umbră, fără îndoială. O, balanțe
sentimentale.
Atâta am visat la tine că nu mai este timp,
fără îndoială, să mă trezesc.
Dorm de-a-n picioarelea, cu trupul expus la toate
aparențele vieții și iubirii
iar ție, singura care ai însemnătate
astăzi pentru mine,
ți-aș putea atinge fruntea și
buzele mai puțin decât cele dintâi buze
și fruntea ce-mi ies în cale. Atâta
am visat la tine, atâta am umblat, am vorbit, m-am culcat
cu fantoma ta că nu-mi
rămâne poate, și
totuși, decât să fiu o fantomă
printre fantome și mai
umbră de o sută de ori decât
umbra care se
plimbă și se
va plimba
veselă
pe cadranul
solar al vieții tale.

Glasul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Un glas, o voce care vine de atât de departe
Că nu mai face să ne vibreze urechile,
Un glas ca o tobă, voalat,
Parvine, totuși limpede, până la noi.
Deși pare să iasă dintr-un mormânt
Nu pomenește decât despre vară și primăvară.
Ne umple trupul de bucurie,
Aprinde pe buze surâsul.
Îl ascult. Nu e o voce omenească
Ce străbate zgomotele vieții și ale bătăliilor,
Prăbușirea trăznetului și murmurul trăncănelilor.
Dar voi? Nu o auziți?
Spune „Durerea va fi de scurtă durată”
Spune „Anotimpul cel frumos este aproape.”.
Nu o auziți?

Cântec Pentru Anotimpul Frumos

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nimic nu seamănă mai mult cu inspiraţia
Decât beţia unei dimineţi de primăvară.
Decât dorinţa unei femei.
Să nu mai fii tu, să fii fiecare.
Să-ţi depui piciorul pe pământ cu agilitate.
Să savurezi aerul pe care-l respiri.
În seara aceasta nu cânt ceea ce mi s-ar cuveni să înfrunt
Ci ceea ce ar trebui să apărăm.
Plăcerile vieţii.
Vinul pe care-l bei cu prietenii tăi.
Iubirea.
Focul – iarna.
Râul răcoros – vara.
Carnea şi pâinea fiecărei mese.
Refrenul pe care-l cântăm când umblăm pe drum.
Patul în care dormim.
Somnul, fără deşteptări tresărite, fără angoase a doua zi în zori.
Răgazul.
Libertatea de a schimba cerul.
Simţământul demnităţii şi multe alte lucruri
A căror stăpânire se-ndrăzneşte a fi refuzată omului.
Iubesc şi cânt primăvara înflorită
Iubesc şi cânt vara cu fructele ei.
Iubesc şi cânt bucuria de a trăi.
Iubesc şi cânt primăvara.
Iubesc şi cânt vara, anotimpul în care m-am născut.

Strada Bagnolet

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Soarele din strada Bagnolet
Nu-i un soare ca ăilalți.
Se scaldă-n râu,
Își pune o găleată-n cap,
Exact ca ăilalți,
Dar, când îmi mângâie umerii,
El e și nu un altu’,
Soarele din strada Bagnolet
Care-și mână cabriole-
ta-aiurea decât la porțile palatelor.
Soare caraghios, îi tare mulțumit
Soarele din strada Bagnolet,
Deloc ca ăilalți.

A Fost Odată Ca Niciodată O Frunză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

A fost ca niciodată o frunză
A fost ca niciodată o frunză cu liniile ei.
Linia vieții
Linia norocului
Linia inimii.
A fost ca niciodată un ram la capătul frunzei,
Linie bifurcată, semn al vieții
Semnul norocului
Semnul inimii.
A fost ca niciodată la capătul ramului un copac.
Un copac vrednic de viață
Vrednic de noroc
Vrednic de inimă.
Inimă gravată, împunsă, străpunsă.
Un arbore pe care nimeni nu l-a văzut vreodată.
Au fost ca niciodată rădăcini la capătul arborelui.
Rădăcină, semn al vieții
Viu semn al norocului
Viu al inimii.
La capătul acestor rădăcini se afla Pământul.
Pământul, pe scurt.
Pământul cât se poate de rotund.
Pământul singur pe întreaga întindere a cerului.
Pământul.

Pelicanul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Căpitanul Jonathan
În vârstă de optșpe ani
Capturează-un pelican
Dincolo de Astrahan.
Pelicanul lui Jonathan,
Clocea-n zori un ou baban,
Din el ieși un pelican
Semănându-i în chip grosolan.
Iar acest al doilea pelican
Clocește și el un ou baban
Din care iese, la fel de spontan,
Un alt imitator pelican.
Și-o putem lungi din an în an
De n-am avea o omletă-n plan.