Se clatină marea, se clatină..
Eu sunt o plută de undiță pe suprafața apei,
mi-e destul să știu că plutesc
și nu mai am pentru ce să fiu tristă.
Se varsă în mare
sufletul meu obosit,
precum mlaștinile intră în pământ,
precum râurile fug în mări.
Ca apele mării alunecă dunele,
uscatul ca marea se clatină
și eu înțeleg că nicăieri nu se curmă
această mare fără odihnă.
Și încă-nțeleg, înțeleg
că nimic nu-i pierdut, năruit,
dacă te-ngăduie, ca pe un pai,
atâta întindere de ape.
De azi înainte chiar legată de țărm, ancorată,
mi-e destul să știu că trăiesc, că plutesc
asemenea plutei de undiță pe suprafața apei.
Ca-n peștera scoicii, marea vuiește în mine.
Fie ca marea acesta rebelă, înțelegând-o,
s-o duc prin vifornițele ruse
ca pe-o lumină
– chihlimbare de culoarea mierlei.

Sosești, Pribaltică, sosești,
ca o corabie din ceață,
de lângă corabia lui Petru,
din pustiurile oceanului.
Plutești încet, albastră-cenușie,
neconturată încă, în talazuri,
nu a mea, nu rusească,
și cu toate acestea rusească.
Încurcate sunt în vechime,
ca un mănunchi de crengi,
datele când de la începuturile tale
s-a apropiat străbunul meu.
În acea depărtare existau multe,
cum ar fi, spre exemplu, Kalevala ta
în care cu dragoste și ură
timpul domnește sângeros.
Dar de lupte să ne aducem aminte?
Ura să ne fie sfetnic?
Tu freamătă, luminează
tăcută și neîntinată..
Ce pot să mai însemne măruntele josnicii
în veacul acesta în care urlă frăția?
Eu sunt a ta, o carelă plăpândă,
aplecată deasupra fructelor roșii din nord.
Mă lipsesc de tine ca de o mamă
și parcă o sanie finlandeză
mă duce, Pribaltică,
prin istoria și legendele tale.