În ploaie, în ploaie,
prin băltoace, pe scândurile subțiri –
care se îndoaie, lunecoase,
pe buturugi, pe inele de vârstă..
Ești ud cum e bradul și înțepi ca și el.
La cine, la ce te gândești îngrijorat, Bradule?
Alergi prin pădure cu haina în mână
și ploaia cade pe genele-ți dese.
Nu iubești încă, nu suferi.
În poala hainei ai strâns ghebe,
părul ți-e zburlit, la mână ai o vânătaie,
dar în ochi râde lumina zglobie.
Ah, Bradule adolescent – miez pietros!
Uzi, fericiți,
cu toții venim
din brazi, din ploi, din rusalce,
din spiridușii pădurilor,
din floarea de nu-mă-uita, uitată în rouă.
Cu cât îmbătrânim, anii par secole,
pașii fericiți – tot mai rari.
Aleargă, aleargă, mai aleargă puțin,
umbră a copilăriei, aleargă..
Sensul versurilor
Piesa evocă nostalgia copilăriei, o perioadă de bucurie și libertate petrecută în mijlocul naturii. Prin ochii unui adult, se reflectă asupra trecerii timpului și a pierderii inocenței.