Peter Huchel – Versuri.pro

Elegie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

E ceasul tău,
Omule din Chios.
Se apropie peste stânci
Și-ți aprinde focul în inimă.
Briza de seară cosește
Umbrele pinilor.
Ochiul tău este orb.
Dar în țipătul pescărușului
Tu vezi marea lucind metalic,
Marea cu piele-ntunecată de delfin,
Aspra bătaie de vâsle a vântului
Aproape de țărm.
Pe cărare în jos,
Unde-ntre ciulini
Flutură părul de capră,
Se aude țitera cu șapte corzi
În țârâitul sârmelor de telegraf.
Încoronat de țigle văruite
Așteaptă un zid.
Vasul de lut s-a spart,
Acela-n care, pecetluit,
Se afla zapisul vieții.
Spumă cât stânca de naltă,
Vuiet de valuri ce ling stâncile,
Marea cu piele de tigru de apă.
La capul unui nor
Și-n subțirimea bolții plutitoare,
Albă de sarea
Undelor dispărute
Corabia de flăcări a lunii:
Luminează călătoria spre Chios,
Unde tinerii așteaptă pe țărm
Cu năvoadele goale
Și cu păduchi în păr.

Lumină de Octombrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Octombrie, şi para din urmă, ca de miere,
E gata să-şi dea drumul, grea de must;
Ţânţaru-n ultimele-i zile de plăcere
Bea cea din urmă rază, ca sângele la gust,
Ce suge-ncet verdeaţa de-arţar de pe poteci,
Încât copacul pare că de păienjeni moare,
Cu frunzele-i dinţate ca nişte lilieci,
Blând ameţite-n vânt de soare.
De aer, orice moarte e dulce peste fire,
De suflul gladiolelor de-un roşu viu,
Până în somnul rândunicilor, subţire,
Se strecură tristeţea luminii-ntr-un târziu,
Până în somnul şoarecilor de câmp sătui
Ultima nucă pocnetul şi-l duce
Când, brună, din mantaua-i cu smalţ negru-verzui
Sare-n lumină ca o piatră dulce.
Octombrie, şi coşul cu fructe pe ales
Purtat de slujnica grăbită,
Grădina tulburată de propriul ei cules
S-a aşezat în frunza obosită.
Şi tot ce încă-n fir de păianjen se-nfioară
Întoarcă-se-n lumină bucuros,
În raza care-aruncă din ram ultima pară,
Al toamnei dulce sâmbure, pe jos.

Întoarcerea Acasă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Sub cocârjita secere a lunii
M-am întors acasă și-am văzut satul,
Pustiile clădiri și guzgani.
Aplecată peste cenușă, ardea inima mea:
Oare va trebui, ca umbrele porții,
Între ziduri căzute-n ruină, să-mi jelesc morții?
Să desfac păstaia neagră ce s-a pierdut
Să cosesc ovăzul sfărâmicios, gălbejit,
Pe care l-a ros o ploaie de fier?
Putredă tulpină pe putred pământ –
Nimeni n-a ales recolta din ceață.
Urzici, cucută, brusturi se înmulțesc în vânt,
Nalba de pietrele de pe drum se agață.
Peste tot mă pândește-o spaimă-nvechită,
Din ușile sparte, din fiecare geam.
Să ascut oare coasa cea ruginită,
Să ar și să grap fără vită în ham?
Spre dimineață însă,
Cu zorii reci din slavă,
Când bruma încă înghețată
Izvoarele luminii,
A apărut o femeie din pădurea slavă.
Căutându-și vita sfrijită
Ce se pierduse-n desiș,
Venea pe poteca uscată.
A văzut oare rândunica și holdele?
A izbit în plug, în rugina roșcată.
Era muma dimineții,
Sub cerul bătrân,
Muma popoarelor
Pe ceață și vânt, în pașnică trecere.
Arând ogorul pietros,
Mână ogorul pietros,
Mână boul bălțat, cu coarnele
În formă de secere.

O Noapte de Toamnă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Unde eşti, zi care-atunci ai apus?
Colină-n septembrie, iată-mă sus
În vântul stârnit ce făcea frunza să cadă,
Dar scufundat în liniştea din copaci şi din nori –
Omagii ale nopţii de toamnă, cocori
Treceau peste copilul-iscoadă.
O, ceas depărtat, un cântec de laudă ţie!
Cu gât alungit marile păsări zburau prin tărie.
Copilul le striga, de jos, un cuvânt.
Ele ţivliau strident şi piereau duse de vânt.
În tufe şi crengi fâlfâia părul tău desfăcut,
Mumă timpurie, care pe toate le-ai născut,
Mlaştini şi fluvii, prăpăstii şi astre.
Te-am văzut vânturând
Prin ciurul zării albastre
Colbul incandescent, meteorii.
Pipăind pământul cu toţi porii,
Am auzit scaieţi şi pietre cântând.
Colina plutea. Şi ţâşnea câteodată
Pe cer în jos o aprinsă săgeată.
Nimerea noaptea. Dar ea la oblâncuri
Cu beznă grăbită rana-şi închidea
Şi peste plopii legănaţi neatinsă stătea.
Focuri şi izvoare vâjâiau în adâncuri.

Ultima Călătorie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Tata-mbrăcat ca vânător
În jos spre lac o lua,
Cu rouă rece-n albu-i păr,
Cu aspre mâini de nea.
Prin cimitir şi prin desiş
Pornea spre stuful crud.
Peşti clari săreau în păpuriş,
Năvodul zăcea ud.
Năvodul era greu. Avan
Îl împingea c-un par.
Noaptea da luntrea cu catran
Pe lacul de cleştar.
Sub chilă – apa în suspin.
El împingea încet.
Cădeau dungi pale din senin
În stuful violet.
Vârşa lucea sub par. Sonor,
O ştiucă, dedesubt,
Zvâcnea. N-a fost de loc uşor,
Plasa-ntr-un ciot s-a rupt.
Cu capul ud în braţe stând,
Rănit în palme-afund,
El vedea visele trecând,
Moarte, ca peşti pe prund.
Privind la tot ce dispărea
În apă, fără chip,
Văzut-a visul viaţa sa
În stufuri şi nisip.
Alge veneau vorbind ciudat.
El a şoptit în vânt.
Ecou, de nimeni ascultat,
Tot spune-acest cuvânt.
Pândesc în tufe şoapta lui.
Stă mortul sus pe pod.
În cană-mi sare-un lin gălbui,
Prin stuf trag de năvod.

Șosele, Șosele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Amurg strangulat
Al unei vremi ce se surpă!
Șosele, șosele.
Răspântii ale refugiului.
Ogaș de căruțe peste ogorul
Care cu ochii
Cailor omorâți
A văzut cerul în flăcări.
Nopți cu plămâni plini de fum,
Cu aspre răsuflări de fugari,
Când împușcături
Sfârtecau amurgul.
Prin fața porții dărâmate
Au trecut fără zgomot cenușă și vânt,
Un foc,
Care mesteca ursuz întunericul.
Morți,
Azvârliți peste șine,
Cu strigătul înfundat
Ca o piatră în cerul gurii.
O neagră,
Zumzăitoare pânză de muște
Le închidea rănile –
În timp ce în soarele limpede
Bubuitul morții trecea mai departe.

În Patrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Vreme cu coasa ruginită,
Cam târziu ai pornit
În sus, pe poteca bătută de mine cândva,
Cenuşiu în ceata fugarilor.
Peste noi – cerul ca o apă subţire.
O piatră albă s-a înecat.
Era luna? Sau ochiul pustiului?.
În tufele de pe morminte se jelea înserarea.
Îşi înfăşura gluga
Ţesută grosolan din iarbă şi ceaţă,
Pe coifuri şi oase,
Zorile cu crustă de gheaţă
Azvârleau cioburi sclipitoare în păpuriş.
Tăcut, pescarul împingea
Barca pe râu, trecându-ne dincolo.
Se tânguia vocea-ngheţată a apei
Pe care atâţia morţi au plutit în jos.
Dar pe ea, cine-a îngropat-o-n lutu-ngheţat,
În cenuşă şi mâl,
Bătrâna urmă de picior a necazului?
În aria războiului strălucesc ogoare.
Peste tot viaţa s-a trezit,
Omul a siluit pustia pietroasă
Ocrotind cu gard viu apărător de vânt
Spicul, ţărâna afânată.
Şi grâne caută cu sugătorul rădăcini
Pământul greu, semănătorile-mping în sus,
Stăpâne pe locul unde era zmârcul stătut.
Pufos, ciulinul alb vesteşte vara.
Femeile nălbesc cânepa.
Şi pe lângă podul aruncat în aer,
Pe coastă în sus,
Câinele mână oile spre saivanul încăpător.
Frumoasă e patria,
Când peste discul de aramă verde
Al iazului ţipă cocorul
Şi aurul se-ngrămădeşte
Pe bolta albastră de octombrie;
Când grâne şi lapte dorm în cămări,
Fierăria funinginită a lumii
Începe să-şi aţâţe focul.
Din nicovala nopţii,
Căzând pe umbre de lilieci,
Ţâşnesc scânteile.
Oare nu-ntotdeauna noaptea,
Noaptea bântuită de tunete,
A făurit fierul
Incandescent al zorilor?.
Încă întârzie pe cărare
Doi plopi
Înălţându-se spre lumină
Ca antene ale pământului.
Ei simt adierea păpurişului
Şi răsuflarea aspră a bărbatului
Care, jos, pe coastă, întoarce plugul,
Răstoarnă brazda.
Şi inima mea ară,
Aruncându-şi sămânţa-n cuvânt.