Pär Lagerkvist – Versuri.pro

Atâtea Drumuri Fără Călători…

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Atâtea drumuri fără călători vor fi de-aci-nainte,
și-atâtea cărări de nimeni căutate.
Paraginite și uitate le-or afla
urmașii, socotindu-le frumoase,
precum și noi găseam în tinerețe
drumuri uitate, vechi,
cu iarba moale adiind a mentă
pe care
porneam cândva-n amurg și-nserare,
în vremea când ne-nchipuiam că n-aveam nici o țintă.

Ochi Frumoși Are Viața

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ochi frumoși are viața,
ochi de căprioară,
adânci, suferinzi,
oglindind însă ore de vară,
fericirea mută a zilelor verii
cu limpezi priviri, cu licărul treaz
luminând printre arbori de noapte.
Și vânătorul lasă armele sale
pe proaspătul pământ al zorilor,
pornind pe urma pașilor sfioși
în adâncul pădurii,
până departe,
să bea același izvor,
clar și adânc,
din care beau și viața.

E-n Seara Când Te Pregătești de Drum

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

E-n seara când te pregătești de drum,
pe la chindii,
când părăsești de tot această lume.
Gându-și desprinde cortul din păienjeniș,
și inima își uită de ce se-nfricoșase.
Pelerinul își părăsește-n pustie sălașul
ce va fi în curând îngropat în nisip
și calea și-o urmează în marea liniște-a nopții,
călăuzind de tainice stele.

Vara, 1942

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În lumea spaimei dăinuie parfumul
de flori multicolore peste văi.
Grăunți de groază își taiară drumul
din lumile nocturnilor călăi.
Și pier miresme, pier cu copilandrii
târâți la eșafod – de ce? nu știi!
Și casa, și bătrânii, și puiandrii
dispar în plină vară, într-o zi.
Și pe morminte strâng albine miere,
și soare se revarsă pe ruini.
În Nord scânteie visurile verii,
pe țărmul grec, albastru mării vin.
Mânjită e privirea ta de sânge.
Mai poți vedea minunile crescând?
Mai poți zâmbi, când vara care plânge
îți dăruie-al luminii aur bland?

Tors

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Tu singur, o, piept al meu, tu singur ești teafăr,
tu care poți suferi,
tu care poți cunoaște abisul durerii,
fără a te plânge!
Gura mi-e pulbere
risipită pe tărâmuri necunoscute,
pulbere mi-e gâtlejul
care nu-și poate striga schingiuirea.
În bucăți sfărâmate,
mădularele-mi zac,
printre pietrele drumului
pe care toți le calcă-n picioare.
Și brațele mele nu se ridică
să prindă o bucurie deșartă,
să-ntâmpine soarele zilei,
să-și pună cununa biruitorului.
Nici fruntea nu-mi este înaltă,
cu chivara vreunui gând bărbat,
să-și înfrunte soarta.
Nici ochiul larg deschis
nu vede lumea luminată,
să-și afle în certitudini alinarea.
Tu singur, numai tu, o, piept al meu, ești teafăr!
Amarnic schingiuit, dar pentru-a suferi
mi-i sufletul întemnițat între coaste.
Tu singur, numai tu, o, piept al meu –
cuib păsării vieții încă
adânc înfiorată,
când pasărea și-a desfăcut aripile
de mult, de mult!
Tu singur, pieptul meu,
tu singur păstrezi prăpastia durerii!

Mirat Privește Căprioara

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ce mirat privește căprioara
vânătorul căzut pe mușchiul moale!
Înclinând coroana grea de coarne,
vede cum mustește sângele-n rană.
Sângera și-asemenea fapturi?
Raul poate ca și noi să moară?
Poate și el zacea, holbându-și ochii
plini de întrebări și de spaimă?
Unde-i e puterea, când el însuși
cade ca și noi, cei fără arme,
și-i cuprins de frică și de-aceeași
enigmă în privirea sa frântă?

După Zece Mii de Ani

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Și după zece mii de ani,
se plimbă-o fată sub castani,
desigur zveltă, balaiioară,
cu ochi albaștri, diafani;
și iată, iar e primăvara.
Sunt zori de vrajă și lumini,
la tinerețea mea-n grădini,
e fraged totu-n rouă rece,
cărări, boschete, arbori, crini,
și tot ce nu se poate trece.
Mesteacănii albi, legănători,
doi ochi în gingașe candori,
da, e chiar ea, și-aceeași luncă
unde-o iubii de-atâtea ori.
Și tot ce-a fost există încă.

Nelinistea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nelinistea, nelinistea, e partea mea de moștenire,
rana ce-o port în gâtlej,
țipătul inimii mele în lume.
În palma aspră a nopții,
un nor spumos se încheagă;
și păduri se ridică
și-aspre înălțimi,
aride, spre bolta
atrofiată a cerului.
Cât de aspru e totul,
cât de încremenit, de negru și nepăsător!.
Înconjor această-ncăpere obscură pipăind-o
și simt muchia vie a stâncii sub degete,
îmi zgârii până la sânge mâinile ce le ridic
către zdrențele-nghețate ale norilor.
unghiile ce mi le smulg,
mâinile rănite ce mi le jupoi, dureros,
de piatra munților, de scoarța pădurilor sumbre,
de oțelul negru al cerului,
de pământul rece!.
Spaima, spaima am moștenit-o,
și rana-n gâtlej,
țipătul inimii mele în lume.
Morman puturos de gunoaie,
în care și eu putrezesc hohotind,
mareata, radioasa viață,
iubită nebunilor și a cadavrelor!.
Îmi râd de tine cu gura plină
de sânge și urlet
surd!.
Ah, îți arunc în față hohotul meu!
Scuip către bolta imundă a cerului,
Pe râtul palid al stelelor!.
Și să presari, tu, soare, galbene paie,
pe pământ, pentru toți,
pentru noi, istoviții, -nghețații,
instoviții, – nghețații..
Eu mă voi așterne să cânt.
Dulce e mâinilor mele palide, reci,
fiece pai de pe lume.