Pablo Neruda – Versuri.pro

Cântecul Disperării

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Ai înghițit totul, ca distanța,
Ca marea, ca timpul.
În tine totul s-a scufundat!
Era ora fericită de asalt și de sărut,
Ceasul vrăjii care ardea ca un far.
Păcatul pilotului, furia unui scafandru orb,
turbulența de beție a iubirii,
în tine totul s-a scufundat!

Cântecul de Disperare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Răsare amintirea ta din noaptea unde-s scufundat.
Râul își leagă de mare lamentația obstinată.
Părăsit asemenea cheiurilor în zori.
Este ceasul plecării, oh părăsitule!
Peste inima mea plouă corole reci.
Oh santină de moloz, cumplită peșteră cu naufragiați!
În tine s-au adunat războaiele și zborurile.
Din tine și-au înălțat aripile păsările cântului.
Ai înghițit tot, ca depărtarea.
Ca marea, ca timpul. Totul în tine a fost un naufragiu!
Era ora veselă a asaltului și a sărutării.
Ora stuporii ce ardea ca un far.
Neliniștea pilotului, furia scafandrului orb,
tulbure beție a dragostei, totul în tine a fost un naufragiu!
În copilăria de ceață sufletul meu înaripat și rănit.
Pierdute descoperitor, totul în tine a fost un naufragiu!
Te-ai legat de durere, te-ai agățat de dorință.
Te-a doborât tristețea, totul în tine a fost un naufragiu!
Am împins înapoi zidul de umbră,
am pășit dincolo de dorință și de faptă.
Oh trup, trup al meu, femeie pe care am iubit-o și am pierdut-o,
pe tine în ceasu-acesta umed, te chem și te prefac în cânt.
Ca un pahar tu ai primit nemărginita duioșie,
și cioburi te-a făcut ca pe-un pahar nemărginita-uitare.
Era neagra, neagra singurătate a insulelor,
și acolo, femeie de iubire, în brațele tale m-ai primit.
Erau setea și foamea, și tu ai fost rodul.
Erau durerea și ruinele, și tu ai fost miracolul.
Ah femeie, nu știu cum m-ai putut păstra
pe pământul sufletului tău, și pe crucea brațelor tale!
Dorința mea de tine a fost cea mai teribilă și cea mai scurtă,
cea mai nepotolită și mai beată, cea mai intensă și cea mai avidă.
Cimitir de sărutări, încă mai sunt focuri pe mormintele tale,
încă mai ard ciorchinii ciuguliți de păsări.
Oh gura mușcată, oh sărutatele membre,
oh dinții înfometați, oh trupurile împletite.
Oh copulația nebună de speranță și efort
în care ne încleștam și deznădăjduiam.
Și duioșia, ușoară ca apa și făina.
Și cuvântul de-abia-nceput pe buze.
Mi-a fost destinu-acesta, cu el dorința mi-a călătorit,
s-a prăbușit în el dorința-mi, totul în tine a fost naufragiu!
Oh santină de moloz, totul cădea-năuntrul tău,
ce durere nu ai vlăguit, ce valuri nu te-au înecat.
Din val în val încă ai pâlpâit și ai cântat
stând în picioare ca un marinar la prova unei corăbii.
Încă-ai mai înflorit în cânturi, încă-ai mai spart curenți.
Oh santină de moloz, tu puț deschis și-amar.
Palid scafandru orb, nefericit oștean,
pierdute descoperitor, totul în tine a fost naufragiu!
Este ceasul plecării, crudul și-nghețatul ceas
pe care noaptea îl supune oricărui orar.
Centura zgomotoasă a mării încinge țărmul.
Se ivesc stele reci, emigrează negre păsări.
Părăsit asemenea cheiurilor în zori.
Doar umbra mi se răsucește tremurândă-n mâini.
Ah dincolo de toate. Ah dincolo de toate.
Este ceasul plecării. Oh părăsitule!

Regina

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Te-am făcut regină
Există mai mari, mai mari decât tine
Există mai pure, mai pure decât tine
Există mai frumoase, mai frumoase decât tine
Totuși, tu ești regina.
Când mergi pe stradă,
nimeni nu te recunoaște.
Nimeni nu-ți vede coroana de cristal,
nimeni nu privește
covorul de aur roșu
pe care îl calcă fiecare pas al tău,
covorul care nici nu există.
Și când apari, toate râurile se ridică în corpul meu
vuind, se mișcă
clopotele în cer,
și un imn umple lumea.
Numai tu și cu mine,
numai tu și cu mine, iubirea mea,
îl auzim sunând.

Sonetul IV

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Tu îți vei aminti torentul zbuciumat
din care se-nălțau arome; câteodată,
o pasăre trecea cu apă îmbrăcată
și cu lentoare multă: veșmânt pentru iernat.
Tu îți vei aminti de la pământ ce-ai luat:
parfumul irascibil, noroiul aurit,
și rădăcini nebune, tufișul înverzit,
spini fermecați ca săbii cu vârful ridicat.
Tu îți vei aminti de-acel buchet frumos,
buchet de umbră și-apă cuprinsă de tăceri,
buchet precum o piatră ce-n spumă stă pe jos.
A fost ca niciodată și parcă a fost ieri:
să mergem, dar, în locul părând fără folos,
c-acolo ne așteaptă atâtea noi plăceri.

Te Iubesc

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Te iubesc,
te iubesc într-o manieră inexplicabilă,
într-o formă inconfesabilă,
într-un mod contradictoriu.
Te iubesc
cu toanele mele care sunt multe
și care schimbă stările în mod constant.
ceea ce știi deja,
timpul, viața, moartea.
Te iubesc..
cu lumea pe care nu o înțeleg,
cu oameni care nu înțeleg,
cu ambivalența sufletului meu,
cu incoerența acțiunilor mele,
cu fatalitatea destinului,
cu conspirația dorinței,
cu ambiguitatea faptelor.
Chiar și când îți spun că nu te iubesc, te iubesc,
chiar și când te înșel, nu te înșel,
în adâncime, îndeplinesc un plan,
să te iubesc mai bine.
Te iubesc..
fără să reflectez, inconștient,
iresponsabil, spontan,
involuntar, din instinct,
ca impuls, în mod irațional.
De fapt nu am argumente logice,
nici măcar improvizate
să-mi fundamentez iubirea ce-o simt pentru tine,
apărută în mod misterios din nimic,
care nu a rezolvat magic nimic
și care în mod miraculos, câte puțin, cu puțin și nimic
a îmbunat răul din mine.
Te iubesc,
te iubesc cu un trupul care nu gândește,
cu o inimă care nu raționează,
cu un cap care nu se coordonează.
Te iubesc de neînțeles,
fără să mă întrebi de ce te iubesc,
indiferent de ce te iubesc,
fără să mă întreb de ce te iubesc.
Te iubesc
pur și simplu pentru că te iubesc,
Eu însumi nu știu de ce te iubesc..
Te amo.
Te amo,
te amo de una manera inexplicable,
de una forma inconfesable,
de un modo contradictorio.
Te amo
con mis estados de ánimo que son muchos,
y cambian de humor continuamente.
por lo que ya sabes,
el tiempo, la vida, la muerte.
Te amo…
con el mundo que no entiendo,
con la gente que no comprende,
con la ambivalencia de mi alma,
con la incoherencia de mis actos,
con la fatalidad del destino,
con la conspiración del deseo,
con la ambigüedad de los hechos.
Aún cuando te digo que no te amo, te amo,
hasta cuando te engaño, no te engaño,
en el fondo, llevo a cabo un plan,
para amarte mejor.
Te amo…
sin reflexionar, inconscientemente,
irresponsablemente, espontáneamente,
involuntariamente, por instinto,
por impulso, irracionalmente.
En efecto no tengo argumentos lógicos,
ni siquiera improvisados
para fundamentar este amor que siento por ti,
que surgió misteriosamente de la nada,
que no ha resuelto mágicamente nada,
y que milagrosamente, de a poco, con poco y nada
ha mejorado lo peor de mí.
Te amo,
te amo con un cuerpo que no piensa,
con un corazón que no razona,
con una cabeza que no coordina.
Te amo
incomprensiblemente,
sin preguntarme por qué te amo,
sin importarme por qué te amo,
sin cuestionarme por qué te amo.
Te amo
sencillamente porque te amo,
yo mismo no sé por qué te amo…

Omul Invizibil

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu râd,
surâd
cu gândul la vechii poeţi,
ador toată
poezia scrisă,
toată roua,
luna, diamant, picătura
de argint scufundată,
pe care fratele meu din vechime,
a adăugat-o trandafirului,
dar
surâd;
ei totdeauna spun: „eu”,
la fiece pas,
orice li se-ntâmplă ei spun totdeauna „eu”;
pe străzi
trec numai ei
sau aleasa inimii lor,
nimeni altcineva;
nu trec pescari,
nici librari,
nu trec zidari,
nimeni nu cade
de pe vreo schelă,
nimeni nu suferă,
nici nu iubeşte,
numai sărmanul meu frate,
poetul;
toate lui i se întâmplă,
lui şi celei iubite;
nimeni nu trăieşte,
numai el singur,
nimeni nu plânge de foame
sau de mânie,
nimeni nu suferă-n versul lui
fiindcă nu poate
să-şi plătească chiria;
şi nimeni, în poezie,
nu-i zvârlit în stradă,
cu pături şi scaune,
iar în fabrici, de-asemeni,
nu se întâmplă nimic,
nimic nu se-ntâmplă,
se fac umbrele, pahare,
arme, locomotive
se extrag minerale,
scormonind infernul,
se face grevă,
soldaţii vin
şi trag,
trag în popor,
adică
în poezie;
dar fratele meu
poetul
e-ndrăgostit
ori suferă;
pentru că sentimentele lui
sunt marine,
iubeşte porturile îndepărtate,
pentru numele lor,
şi scrie despre oceane
pe care nu le cunoaşte;
el trece pe lângă viaţă
plină ca un ştiulete, de boabe,
fără să ştie,
să o dezghioace;
coboară şi suie
fără s-atingă pământul,
iar uneori
se simte foarte profund
şi tenebros;
e atât de imens
încât nu încape în sine însuşi;
se încurcă şi se descurcă,
se proclamă damnat,
de-abia îşi mai poartă crucea
tenebrelor;
socoate că-i deosebit
de întreaga lume;
mănâncă în fiece zi,
dar n-a văzut nicicând
un brutar,
nici n-a intrat în vreun sindicat
al brutarilor,
şi astfel sărmanul meu frate
devine obscur,
se suceşte, se răsuceşte
şi se socoate
interesant;
interesant,
acesta-i cuvântul.
Eu nu-s mai presus
decât fratele meu,
dar surâd,
pentru că merg pe străzi
şi singur eu nu exist;
viaţa curge,
ca toate fluviile,
Eu sunt singurul
invizibil;
nu-sînt umbre misterioase,
nu-i întuneric,
toată lumea-mi vorbeşte,
toţi vor să-mi povestească,
îmi spun despre rudele lor,
despre mizeriile lor
şi bucuriile lor;
toţi trec şi
toţi îmi spun câte ceva,
şi câte lucruri nu făptuiesc!
Despică lemne,
înalţă fire electrice,
frământă, până-n toiul nopţii,
pâinea de fiece zi;
cu un drug de fier
perforează pământul,
până-n adâncuri,
şi transformă fierul,
în chei şi zăvoare;
se urcă la cer şi poartă
scrisori, suspine, săruturi;
în orice poartă
e cineva,
cineva se naşte
sau mă aşteaptă cea pe care-o iubesc;
şi eu trec şi lucrurile toate
îmi poruncesc să le cânt;
Eu nu am vreme,
trebuie la toate să mă gândesc:
să mă-ntorc acasă,
s-alerg la partid..
Ce pot să fac?
Totul îmi porunceşte
să spun,
să cânt şi să cânt mereu.
Totul e plin
de visuri şi freamăt.
Viaţă-i o lacră
plină de cântec;
se deschide
şi-n zbor se iscă
un cârd,
de păsări
ce vor să-mi spună ceva
şi se lasă pe umerii mei.
Viaţa este o luptă,
ca un fluviu ce-naintează
şi oamenii
vor să îmi spună,
vor să îţi spună
pentru ce luptă
şi dacă mor,
pentru ce mor.
Iar eu trec şi nu aflu timp
pentr-atâta viaţă.
Eu vreau
că toţi să trăiască
în viaţa mea,
să cânte în cântecul meu.
Eu n-am importanţă,
Eu n-am timp
pentru chestiunile mele.
Noaptea şi ziua
trebuie să însemn ce se petrece
şi să nu uit pe nimeni.
E-adevărat că, deodată,
obosesc
şi privesc înspre stele,
mă-ntind în poiană. Trece
o gânganie ca o vioară;
pun palma
pe un sân gingaş
sau pe şoldul
celei pe care-o iubesc;
privesc catifeaua
întinsă
a nopţii tremurătoare
cu îngheţatele ei constelaţii.
Atunci
simt că-n sufletul meu se înalţă
valul misterelor.
Copilăria,
plânsul prin colţuri,
trista adolescenţă.
Şi vine somnul
şi dorm
ca un butuc.
Adorm,
de îndată,
cu stele sau fără stele,
cu dragostea sau fără dragostea mea.
Şi când mă scol,
noaptea s-a dus.
Strada s-a deşteptat
mai devreme ca mine:
merg la lucru
fete sărace;
pescarii se-ntorc
de la ocean;
minerii trec
în bocancii lor noi,
intrând în mină.
Totul trăieşte,
toţi trec,
toţi umblă grăbiţi.
Iar eu de-abia am vreme
să mă îmbrac,
trebuie să alerg:
nimeni nu poate
să treacă fără ca eu să ştiu
încotro merge şi ce
i s-a întâmplat.
Nu pot să trăiesc
fără viaţă,
să fiu om, fără om;
şi alerg, şi văd, şi aud,
şi cânt.
Stelele n-au
ce-mpărţi cu mine;
singurătatea nu are
nici floare, nici fruct.
Daţi-mi, pentru viaţă,
vieţile toate;
daţi-mi toată durerea
lumii întregi,
o voi preface-n speranţă.
Daţi-mi
bucuriile toate
chiar pe cele mai tainice,
căci, de n-ar fi aşa,
cum le-am afla?
Trebuie să le dezvălui.
Daţi-mi
lupta
de fiece zi,
căci ea este cântecul meu.
Şi astfel vom merge uniţi,
alături,
oamenii toţi:
cântecul meu îi uneşte,
cântecul omului invizibil
ce cântă cu oamenii toţi.

Oda Bucuriei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Bucurie,
verde frunza
lipită de geam,
micuța
lumina
de-abia născută,
elefant sonor,
scăpărătoare
monedă,
și, câteodată,
vijelie trecătoare,
sau, mai degrabă,
pâine statornică,
nădejde-mplinită,
datorie desfășurată.
Disprețuitu-te-am, bucurie.
Rele povete primit-am.
Luna
pe căile ei m-a purtat.
Străvechii poeți
ma-nzestrară cu ochelari
și, lângă fiece lucru,
un nimb de-ntuneric
lăsai,
deasupra florii, o neagră cunună,
deasupra gurii iubite,
sărut de tristețe.
E încă devreme.
Primește-mi căința.
Gândeam că numai și numai
dacă inima mea
s-ar aprinde
de spinii durerii,
dacă ploaia mi-ar muia
veșmântul,
în vanata țară a morții,
dacă aș închide
trandafirului ochii
și-aș atinge rana,
și aș lua parte
la toate durerile,
aș putea să-i ajut pe oameni.
N-aveam dreptate.
M-am rătăcit,
și astăzi te chem, bucurie.
La fel ca pământul
ești
necesară.
La fel ca pâinea ești de curată.
La fel ca râul ești de sonoră.
La fel ca albina, zburând, împarți mierea.
Un tânăr tăcut
am fost,
— bucurie —
desfrânate mi se păreau
cosițele tale.
N-a fost adevărat,
am aflat-o
când cascada și-au despletit
în inima mea.
Azi, bucurie, întâlnită pe stradă, du-mă cu tine, departe de cărți :
La fel ca focul dai viață căminelor.
cu tine vreau să merg din casă în casă, din sat în sat, din flamură-n flamură.
Nu ești numai a mea.
Vom merge pe insule,
vom merge pe mări.
în galerii de mină
și în păduri.
Nu numai sihastri tăietori de lemne
și biete spălătorese,
sau falnici și augusti
cioplitori de piatră
îmi vor întinde ciorchinele tale,
ci și tăietorii de lemn
și marinarii
organizați,
uniți între ei, în sindicate,
băieții neînfricați,
în luptele lor.
Cu tine, în largul lumii! Cu cântecul meu! Cu zborul stelei întredeschis, cu desfătările spumei!
îmi voi plăti datoria față de toți, căci tuturor le sunt dator bucuria.
Nimeni să nu se mire
că mă-ndrept spre oameni
cu daruri terestre,
căci luptând am aflat
că datoria mea pe pământ
e să-mpart bucuria.
Cu cântecul meu împlinesc destinul.

Orinoco

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Orinoco, lasă-mă iar pe malurile tale
ca pe vremea când ora nu avea nicio oră:
lasă-mă să umblu gol ca atunci
să intru în tenebrele tale botezătoare.
Orinoco, în apele tale stacojii,
lasă-mă în apele tale să mă arunc cu pumnii
strânși ca și cum aș plonja în maternitatea ta,
în curentul tău de fluviu al raselor, patrie a rădăcinilor,
uriașul tău mormăit, lama ta sălbatică
sunt de acolo de unde vin și eu, de pe înaltele
și săracele înălțimi, dintr-un secret
ca un sânge, dintr-o tăcută
mamă de argilă.

Sonetul I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Matilde, un nume de plantă sau vin,
de orice se naște din sol și durează,
cuvântul ce crește și veșnic creează,
de-ai verii lămâi luminat pe deplin.
Pe el vezi adesea cum plutește un vas
ce de-un foc bleumarin se-nconjoară grăbit,
litere ce se văd sunt un râu repezit
ce se varsă mereu în al meu suflet ars.
O, nume sub iedera verde aflat
ce pari un tunel ce-și deschide o poartă,
cu lumea de-afară să fie legat!
O, dă-mi a ta gură ce arde-nfocat,
cu ochii tăi negri privește-mă îndată,
să simt că plutesc și s-adorm legănat!

Te Iubesc Aici

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Te iubesc aici
Prin întunecații pini se dezvăluie vântul.
Luna-și împăștie fosforul peste apele rătăcitoare.
Aleargă zilele egale urmărindu-se.
Ceața se dezleagă în figurine dansânde.
Un pescăruș argintiu se smulge din amurg.
Uneori o velă. Stele înalte, înalte.
Sau crucea neagră a unei bărci.
Singure.
Câteodată mă trezesc și chiar sufletul mi-e ud.
Se-aude, rezonează marea îndepărtată.
Acesta este un port.
Te iubesc aici
Aici te iubesc și în zadar orizontul te ascunde.
Te mai iubesc încă printre aceste lucruri reci.
Uneori, săruturile mele pleacă pe corăbiile acelea grave,
care curg pe mare către locuri unde nu mai ajung.
Mă văd deja uitat ca aceste ancore vechi.
Docurile sunt mai triste atunci când ancorează seara.
Îmi obosește viața inutil înfometată.
Iubesc ceea ce n-am. Ești atât de îndepărtată.
Plictiseala mea se luptă cu lentele crepuscule.
Dar vine noaptea și începe să-mi cânte.
Luna își învârte fusul visului.
Mă privesc cu ochii tăi cele mai mari stele.
Și cum te iubesc, pinii în vânt,
vor să-ți cânte numele cu frunzele lor de alamă.
Aquí te amo….
Aquí te amo.
En los oscuros pinos se desenreda el viento.
Fosforece la luna sobre las aguas errantes.
Andan días iguales persiguiéndose.
Se desciñe la niebla en danzantes figuras.
Una gaviota de plata se descuelga del ocaso.
A veces una vela. Altas, altas estrellas.
O la cruz negra de un barco.
Solo.
A veces amanezco, y hasta mi alma está húmeda.
Suena, resuena el mar lejano.
Este es un puerto.
Aquí te amo.
Aquí te amo y en vano te oculta el horizonte.
Te estoy amando aún entre estas frías cosas.
A veces van mis besos en esos barcos graves,
que corren por el mar hacia donde no llegan.
Ya me veo olvidado como estas viejas anclas.
Son más tristes los muelles cuando atraca la tarde.
Se fatiga mi vida inútilmente hambrienta.
Amo lo que no tengo. Estás tú tan distante.
Mi hastío forcejea con los lentos crepúsculos.
Pero la noche llega y comienza a cantarme.
La luna hace girar su rodaje de sueño.
Me miran con tus ojos las estrellas más grandes.
Y como yo te amo, los pinos en el viento,
quieren cantar tu nombre con sus hojas de alambre.