Nina Cassian – Destinele Paralele
În timp ce înflorea un copac,s-a născut un monstru.Amândoi erau egal de frumoși.Copacul avea o armonie de copac,monstrul avea o armonie de monstru.Natura zâmbea în echilibrul ei.
Versuri corectate și adnotate
În timp ce înflorea un copac,s-a născut un monstru.Amândoi erau egal de frumoși.Copacul avea o armonie de copac,monstrul avea o armonie de monstru.Natura zâmbea în echilibrul ei.
Numai după auz, știu când iese lunadin cătușa eclipsei și când se declanșeazăcuțitele minuscule ale lăcustei în grâu.Numai după auz știu când pasul de afarăe un pas de soldat sau unul de câinesau foșnetul lung și ciudat al frânghiei lui Iuda.
Unul surd îmi zice:Fă versul să strige!.Şchiopul spune: Barde,Du-mă mai departe!.Mutul calea-mi ţine:Zi şi pentru mine.Un netot şi-un bleg:Fă-mă să-nţeleg..Leneşul mă mână:Dormi de-o săptămână!.Şi mă ceartă-aşaCa pe-o slugă rea.Toată viaţa mea,Toată viaţa mea.
Hei, praștie, pramatie,cu piatră mă zvârli,cu piatră mă-mproști.E o greșală.Eu sunt tânărul Davidși un altul e Goliat,cel mai uriaș dintre proști– și proștii și răiisunt oști.
Până la ciocnirea cu soareleNimeni n-o să observe decorul.Coroanele mâinilor, paharele,Au căzut și le-a băut covorul.Din trufia foștilor regiȘi gestul înalt zugrăvitA rămas un cartier de poteciPentru musca, vârf de grafit.Sus, pe cadranul inutil gradat,Timpul fuge cu piciorul ridicat.
Cerul leapădă cămăși subțiri.Vântul coase și descoase noriipeste clipa scurtă a splendorii:soarele sclipind peste iubiri.Mirii stau la umbră și lumină,când albaștrii, când portocalii,și se plâng de inegala zi.Vântul, numai vântul e de vină!
Pot să fiu singură.Știu să fiu singură.E un acord tacitîntre creioanele meleși copacii de-afară,între ploaie,și părul meu străveziu.Fierbe ceaiul,zona mea de aur,chihlimbarul meu pur și fierbinte.Pot să fiu singură.Știu să fiu singură.Scriu la lumina ceaiului.
Cel care s-a dus departe de satumblând printre nalbespre puținul străvechi și secatcu ghizdurile albe –nu s-a mai întors. Gâfâie optsprezece veride clamoare și patimă.Ziua care se numește ierile desparte cu-o palidă cratimă.El nu s-a-ntors. Amurgul are-un vierme încolăcit pe tors.
Mă trezesc și spun: sunt pierdută.E primul meu gând de zori.Frumos îmi încep ziuacu gândul acesta omorâtor.Doamne, fie-ți milă de mine– e gândul al doilea, și-apoimă dau jos din patși trăiesc ca și cumnimic nu mi s-ar fi întâmplat.
În timp ce eu stau cu gura în mocirlă,cineva sărută cerul – nu se poate altfel.Cu greutatea mea îl înalț pe-acela.Încă puțin dacă mă scufundîl fac Dumnezeu.