II.
Cresc ritmic ţărmuri. Păsări mor
cu timp sub aripi: albe vin
ţipând cu tot cu umbra lor
deasupra holdei de pelin.
Ascult de drum, de cerul cer
sub care pieri deşi nu ştii
şi-n frunză cântecul mi-l spun
de parcă mi l-aş aminti.
Nou cântec spun, dar neştiind
cât sunet pot să mai străbat
prin muchia ei încercuind
un rest fragil de cer filtrat –.
de teamă să n-o sfâşii tac
şi-ncerc solarul ei secret
prin care văd cum se desfac
nervuri de arbore-schelet.

III.
Ceţuri inutil se pierd,
şerpi în grote vechi se-nchid;
în dihori pătrund incert
seve aspre de oxid.
O, pe buze de mi-ar sta
frunza veştedei păduri.
Soarele-ngheţat în ea
cade mort dintre nervuri.
O, tain al iernii. Plec,
dar mă-ntâmpină pe drum
gresii moi în care dorm
crabi de var şi melci de scrum;.
plec, dar gresii moi din mers
la auz le duc – şi-n schimb
din lăuntru, tot mai şters,
frunza cărui anotimp?

Mai bine vezi, spre râpă lupii vin
să bea la copci și dacă nu, să-și taie
în țestul apei limpezii canini
și lupilor genunchii li se-ndoaie.

De foame muți, în arc de salt avar,
cu umerii lovindu-se și saltul,
mai bine vezi cum lupii râpa sar,
mai bine vezi cum unul după altul.