Marguerite Yourcenar – Versuri.pro

Încă Locuiești În Mine

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nu vei ști niciodată că sufletul tău a călătorit
ca un adăpost cu gustul mierii în străfundul inimii mele,
Și că nimic, nici timp, nici vârstă, nici alte iubiri,
Nu au împiedicat ca să-mi exiști.
Acum întreaga frumusețe a lumii s-a împlântat pe chipul tău.
Se hrănește cu dulceața ta și se împodobește cu vraja ta.
Lacul binecuvântat din adâncul ființei
îmi povestește din nou despre îndumnezeirea ta.
Căile pe care tu ai mers îmi arată căile pe care eu am mers.
Deși tu nu ai știut niciodată că te purtam cu mine
Ca pe o lampă diamantină care-mi lumina existența,
Nici că vocea ta îmi transcende sufletul.
Făclii arzând aura ta, dulce foc de mister duhul tău;
Tu trăiești pentru că eu supraviețuiesc.
Aun vives en mi.
Nunca sabrás que tu alma viaja
Dulcemente refugiada en el fondo de mi corazón,
Y que nada, ni el tiempo ni la edad ni otros amores,
Impedirá que hayas existido.
Ahora la belleza del mundo toma tu rostro,
Se alimenta de tu dulzura y se engalana con tu claridad.
El lago pensativo al fondo del paisaje
Me vuelve a hablar de tu serenidad.
Los caminos que seguiste, hoy me señalan el mío,
Aunque jamás sabrás que te llevo conmigo
Como una lámpara de oro para alumbrarme el camino
Ni que tu voz aún traspasa mi alma.
Suave antorcha tus rayos, dulce hoguera tu espíritu;
Aún vives un poco porque yo te sobrevivo.

Cantilenă Pentru Un Flautist Orb

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Flaut în noaptea solitară,
Prezență lichidă a unei lacrimi,
Toată tăcerea pământului
E în petalele florii tale.
Răspândește-ți polenul în umbră,
Suflet ce plânge fără de sunet,
Miere curgând dintr-o întunecată
Gură, mișcările tale lente ritmează
Cu pulsul serilor blânde de vară,
Așa că tu fă-ne a crede că cerul
Dansează fiindcă un orb a cântat.

Trup Portar Al Sufletului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Trup, portar al sufletului,
în care poate-a spera e zadarnic,
trup iubit, mai mult decât pot iubi;
inimă transfigurată într-un ciboriu viu
gură mereu întinsă la cele mai noi momeli,
mare în care vâslești, izvor de unde să bei;
pâinea și vinul ritualurilor sărbătoriri;
ascunzătoare a somnului, peșteră neagră dulce;
lut de nedespărțit dat ofrandă pașilor noștri.
Aer care mă umple de ceruri și zboruri;
freamăt de-a lungul nervilor; zvâcnet de fibră în fibră;
ochiul scurt timp deschis înspre imensul vid.
Trup, prietenul meu bătrân, noi vom muri împreună.
Cum să nu te iubesc, formă cu care m-asemăn,
dacă în brațele tale țin lumea?.
-traducere de Cătălina Frâncu-

Cu Ochii Deschiși

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când vorbim despre dragoste de trecut, trebuie să fim atenți: vorbim despre dragoste de viață; viața este mult mai mult despre trecut decât despre prezent. Prezentul este întotdeauna un moment scurt, chiar și atunci când plenitudinea lui îl face să pară etern.
Când iubești viața, iubești trecutul pentru că este prezentul, așa cum a supraviețuit în memoria umană. Ceea ce nu înseamnă că trecutul este o epocă de aur: la fel ca prezentul, este în același timp atroce, sau splendid, sau brutal, sau pur și simplu oarecare.
-traducere de Cătălina Frâncu-.
Les yeux ouverts.
Quand on parle de l’amour du passé, il faut faire attention, c’est de l’amour de la vie qu’il s’agit ; la vie est beaucoup plus au passé qu’au présent. Le présent est un moment toujours court et cela même lorsque sa plénitude le fait paraître éternel. Quand on aime la vie, on aime le passé parce que c’est le présent tel qu’il a survécu dans la mémoire humaine. Ce qui ne veut pas dire que le passé soit un âge d’or : tout comme le présent, il est à la fois atroce, superbe, ou brutal, ou seulement quelconque.

Hospes Comesque

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Trup, purtător al sufletului, în care a putea crede,
Decât a nu te putea iubi ar fi poate zadarnic;
Inimă veșnic transfigurată într-un ciboriu viu;
Gură mereu întinsă la cele mai dulci momeli.
Mare în care să poți naviga, izvor de unde să bei;
Pâinea și vinul amestecate în ritualele sărbători;
Ascunzătoare de somn, peșteră neagră și dulce;
Pământul de nedespărțit – ofrandă pașilor noștri.
Văzduh ce mă umple de ceruri adânci și de zboruri,
Freamăt de-a lungul nervilor; zvâcnet al fibrei în fibră;
Privire prea scurtă vreme deschisă către imensul vid.
Trup, prietenul meu bătrân, noi vom pieri împreună.
Cum să nu te iubesc, formă iubită cu care m-asemăn,
De vreme ce în brațele tale îmbrățișez universul?.

Petite âme, âme tendre et flottante, compagne de mon corps, qui fut ton hôte, tu vas descendre dans ces lieux pâles, durs et nus, où tu devras renoncer aux jeux d’autrefois. Un instant encore, regardons ensemble les rives familières, les objets que sans doute nous ne reverrons plus.. Tâchons d’entrer dans la mort les yeux ouverts.

Povestea Completă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Două dimineața. Șobolanii rod rămășițele unei zile moarte azvârlită în coșurile de gunoi public: orașul aparține fantomelor, ucigașilor și somnambulilor. Unde ești, în ce pat, în ce așternuturi, în ce vis? Dacă m-aș ciocni de tine, dacă m-aș lovi de pielea ta, ai trece fără să mă remarci, pentru că nu ne identificăm cu visele noastre. Nu mi-e foame: nu-mi pot digera existența în noaptea asta. Sunt obosită: am colindat prin beznele nopții ca să scap de obsesia mea. Nu mi-e somn: nici măcar de moarte nu mi-e poftă. Stând pe o bancă, violată împotriva voinței mele de apariția dimineții, nu îmi mai amintesc de experimentul uitării. Închid ochii. Hoții vor doar verighetele noastre, bijuteriile; vagabonzii, trupul; amanții, carnea; predicatorii, sufletele noastre; ucigașii, viața. Poți să-mi iei sufletul: te provoc să schimbi ceva legat de el. Îmi las capul pe spate ca să simt foșnetul frunzelor deasupra mea. Sunt în pădure, pe un câmp. Este vremea când Timpul se deghizează în măturător și Dumnezeu se îmbracă în zdrențe. El, bogătașul, încăpățânatul; el, care nu consimte să vadă o perlă pierdută printre mormanele de cochilii de scoici, de stridii din pragurile tavernelor. „Tatăl nostru care ești în ceruri…”. Voi vedea vreodată venind un bătrân, în haină maronie, zdrențuroasă, sfâșiată, ruptă, cu picioarele pline de noroi prin pașii trecerii tale, Dumnezeule, de cel viclean să mă izbăvească? Să simuleze că scapă pe bancă, strângând strâns în pumnul său sângeriu, rănit, un cadou valoros care ar fi un alt spațiu, o altă dimensiune ce ar schimba totul în viața mea. Un cerșetor despărți degetele încet, unul după altul, priveghetor, pentru că darul ar fi putut zbura departe. Oare ce avea în palmă? O pasăre, o sămânță, un cuțit, o cheie pentru a deschide cufărul inimii?