Ion Dodu Balan – Versuri.pro

Univers Bacovian

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Spațiul e pustiu,
Timpul e târziu,
Ploile sunt putrezi…
Ochii mei sunt umezi
De-atâtea tristeți provinciale;
Cerul plânge cu lacrimi de jale,
Când negre, când albe,
Plutind prin timp ca niște salbe.
Amestec de melancolii,
Ninsorile cad rar și gri –
Iar pe durerea de poet
Se lasă-amurgul violet,
Ca niște-odăjdii de profet.
Oameni-s bolnavi și galbeni și triști,
Din plumb fac de toate – ciudați alchimiști –
Și cântă barbar în spelunci….
Departe e lumea de-atunci!
Departe dar nici prea foarte,
Ca drumul între viață și moarte.

Enescu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În hainele ei simple, de la țară,
“Durerea noastră surdă și amară”
De-o vârstă multiseculară,
O îngrămădiși pe sfânta ta vioară
Făcând-o să șoptească în suspine,
Să plângă și să râdă, ca-n vechime,
Să murmure ca râul și izvorul,
Să simtă, să viseze cu poporul
Acestui plai,
Cu-o gură de rai,
Să spună cum a fost să fie
De-avem tristețe chiar în veselie
Și suflet plin de Omenie…
Să-nalțe în tării cerești
Grele gânduri românești
Și să ducă-n depărtări
Către cele patru zări
Dorul-Dor și fără leac
Din suflet de om sărac,
Jalea lacrimei bătrâne
De prin sate, de la stâne,
De prin mituri carpatine.
Pe-o vioară și-un arcuș,
Fermecat și jucăuș,
Strâns-ai jalea doinelor
Și mireasma florilor,
Ghiersul Țării Omeniei
Sentimental veșniciei….
Și așa… ca-ntr-un descântec
Neamul devine un cântec…

Luchian

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

(Lăutul).
Femeia din pânzele lui
încovoiată pios deasupra copăii,
concentrată, ca pentru o rugăciune,
şi-ngrijorată, de parc-ar trece-un ocean,
e tot la începutul scaldei,
dăruită,
neobosită
spălându-şi mângâietor copilul
în atâtea ape,
în atâtea curate ape,
ce-ar fi secat de-atunci
izvoarele-n lunci.
Izvoarele să sece, şi Dunărea, şi Nilul,
ea tot îşi spală copilul…
Când apa se face mult prea puţină
o înnădeşte cu sudori şi cu lacrimi
din nesecata dragostei fântână
şi-l tot spală de păcate,
fie zi, ori fie noapte,
până târziu… către moarte…

Geneza Steagului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pe o iarnă cumplită, geroasă,
Într-o clipă frumoasă,
Întorcându-ne acasă,
Am semănat cu tine flori
Cu apă luată cu pumnii din nori
Şi-ntr-un infinit solar
Le-am dat căldură din jar,
Cu foc din inima noastră
Şi-a ieşit o floare albastră,
Una roşie de sânge,
Alta galbenă, de plânge
De dureri şi bucurii
Ale dulcei Românii.
Toate trei din curcubeu,
Din sufletul neamului meu,
S-or unit în steag de ţară
Cu-o poveste milenară.

La 1 Decembrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

La Alba-Iulia-n Cetate
Cernea zăpada pe păcate,
În negre secole-ngropate,
Pe umbre-n moarte, deşteptate,
În ziua sfântă de dreptate,
Pe file de luciri de soare,
Când brav Mihai suia călare,
Visând o Românie Mare,
Cerneau zăpezile din zare.
Peste-un mileniu de-nchisoare
Cernea văzduhul nost’ ninsoare,
Să-ngroape graniţa-arbitrară
Din biata inimă de ţară;
Cernea văzduhul o ninsoare
Cu străluciri de mândru soare,
Cu visuri mari, din vremi bătrâne,
Ce-au scris: Deşteaptă-te, române!..
Cu visuri arse-n jar şi scrum,
Cern iar zăpezile pe drum..

Scrisul Cu Sânge

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cuvintele-s grele de chipuri şi amintiri,
Limba mea nu le poate urni,
nu le poate azvârli în lume
de pe miraculoasa ei rampă de lansare.
De aceea, uneori stau împietrite-n dealuri de tăceri
Sub cerul gurii,
ca nişte stânci de linişti şi marmură neagră
Sub coviltirul cerului.
Cuvintele-s grele, ca nişte sarcofage cu mumii egiptene,
Împodobite cu kilograme de aur.
Câte umbre cu invizibile poveri pe ele,
Câte ţândări de gând, câtă cenuşă de fulgere arse
Dorm în racla lor în care se-ngroapă şi Vremea.
De acea cuvintele nu vor să curgă
Odată cu cerneala din stiloul cu peniţă de aur,
De aceea uneori se revarsă pe alba hârtie
Numai cu sângele meu
Şi cu cerneala ochilor

Martiriul Crăișorului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când l-au tras grofii pe roată,
L-a plâns românimea toată,
L-au plâns apele sub ghețuri,
Cerul tot l-a plâns în cețuri,
Când un os i se zdrobea,
Plângea codrul și gemea
Și pământul clocotea,
De revoltă și indignare
S-a-ntunecat mândrul soare,
Luna-ncinsă cu-ntristare
Lăcrima a bocitoare,
Oricât ei l-au tras pe roată,
Horea n-a murit vreodată!…