Cuvintele-s grele de chipuri şi amintiri,
Limba mea nu le poate urni,
nu le poate azvârli în lume
de pe miraculoasa ei rampă de lansare.
De aceea, uneori stau împietrite-n dealuri de tăceri
Sub cerul gurii,
ca nişte stânci de linişti şi marmură neagră
Sub coviltirul cerului.
Cuvintele-s grele, ca nişte sarcofage cu mumii egiptene,
Împodobite cu kilograme de aur.
Câte umbre cu invizibile poveri pe ele,
Câte ţândări de gând, câtă cenuşă de fulgere arse
Dorm în racla lor în care se-ngroapă şi Vremea.
De acea cuvintele nu vor să curgă
Odată cu cerneala din stiloul cu peniţă de aur,
De aceea uneori se revarsă pe alba hârtie
Numai cu sângele meu
Şi cu cerneala ochilor
Sensul versurilor
Piesa explorează dificultatea de a exprima sentimente profunde și amintiri grele prin cuvinte. Atunci când cuvintele devin insuficiente, exprimarea se face prin suferință și emoții puternice, metaforic reprezentate prin sânge și cerneală.