Homer – Versuri.pro

Odiseea/Cartea I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De-acel bărbat cu minte-așa de mare
Ce multă vreme-a rătăcit de când
Prădat-a sfântul Ilion cel tare
Să-mi cânți, o muză, cum văzu umblând
Și multe țări și-a multor neamuri stare
Și mult răbdă pe mări întinse, vrând
Să-și scape dulcea viaț-a sa, și iarăși
S-aducă vii în patrie pe tovarăși.
Dar tot nu-i mântul, oricât de vie
Și vrere-avu și suflet el a pus,
Căci toți pieriră printr-a lor prostie,
Tăind din boi de-ai Soarelui de sus.
Copiii, vai! Iar Soarele-n mânie
Pe toți aceștia-n urmă i-a răpus.
Dintr-astea, muzo, a lui Joe fiică,
Tu spune-ne măcar și-o părticică.
Fugiți acum de-ursitele pierzării,
Toți ceialalți erau la vatra lor,
Scăpați și de război și truda mării.
Pe-acesta singur, cel topit de dor
De-a sa nevastă și pământul țării,
Calipso nimfa-n largul ei ponor
Robit îl mai ținea de mult, cu gândul
Să-l ia bărbat și-n nesfârșit avându-l.
Dar când apoi a vremilor rotire
Aduse-un timp ce-i fuse dat hotar
Și toars-a fost de zei și-a lui sosire,
El nici atunci n-a fost fără de-amar
Și-avu și-acasă printre-ai săi mâhnire.
Deci mil-aveau de el toți zeii, dar
Poseidon îl ura cu ură mare
Cât timp fu Odiseu pribeag pe mare.
El chiar acum era plecat departe
În fundul lumii la etiopei,
Al căror neam spre răsărit se-mparte,
Iar alții stau spre-apus. Deci între ei
El stând își petrecea, luând și parte
La jertfa lor de tauri și de miei.
Iar zeii ceialalți steteau la sfaturi
Pe-Olimp cu Zevs în largile-i palaturi.
Aci-ntre ei al lumilor părinte
Vorbea acum că-n minte i-a venit
Egist cel bun, pe care mai-nainte
L-a fost ucis Oreste cel vestit.
De-acesta deci el își aduse-aminte
Și-așa-ntre zei acestea le-a vorbit:
„Oh, cum se plâng cei vii pe zei! Și-anume
Că orice rău prin noi s-ar face-n lume!
Dar singuri ei, luându-ne la vale,
Prin vina proprie-și pregătesc nevoi.
Așa și-Egist, în contra sorții sale,
Luă nevasta lui Atrid, și-apoi
L-a și ucis, de-abia sosit din cale,
Deși-și știa sfârșitul trist, căci noi
De mult l-am prevestit. Și chiar Hermia,
Al ceții-alungător, i-a dus solia:
«Să nu cutezi nici regele-a-l ucide
Și nici să-i iai nevasta-n patul tău,
Căci crud Orest va răzbuna pe-Atride
Când fi-va-ntors acas-acest flăcău. »
Așa i-a zis, dar nu-i putu deschide
Orbita minte-a lui Egist cel rău,
Deși dorea din tristul pas a-l scoate;
Și-acum Egist plăti deodată toate! ”
Răspunse-atunci a Zării-albastră fată:
„Părinte Zevs! Vorbești de-acest mișel;
Dar el luă pe drept amara-i plată
Și-a pururi piar-așa câți fac ca el!
Eu însă de-Odiseu sunt întristată,
Că-și duce viața-n cel mai jalnic fel,
Lipsit de-ai săi și dat înstrăinării
Pe-un trist ostrov în sterpul larg al mării.
O zână stă-n palat aici, o fiie
De-a marelui Atlas, care-ntre zei
Adâncurile mării-ntregi le știe
Și poartă-n spate nalții stâlpi, acei
Cari țin pe dânșii-a cerului tărie.
Deci fiica lui îl ține rob al ei
Și-i toarce vorbe dulci, cu zâmbet spuse,
Să-și uite-n veci de țara ce-l născuse.
Iar el dorește-n jalea ce-l doboară
Să vadă-n țara lui un fum măcar
Urcând de pe colini, și-apoi să moară!
Dar tu, de jalea lui, nici n-ai habar.
Dar nu ți-a fost el drag? Nu-ți dete doară
Pe câmpul Troiei cel atât de-amar
Destul prinos? Ori nu-ți făcu pe voie?
De ce-l urăști acum, părinte Joe? ”
Răspunse-atunci al lumilor părinte:
, , Ce vorbe mari din gură ți-au scăpat,
Copila mea? Pe cel și mai cuminte
Din câți trăiesc, și-acel care mi-a dat
La Troia-n câmp atâtea jertfe sfinte,
Pe bunul Odiseu să-l fi uitat?
Eu nu. Dar cel ce zguduie pământul
Îi poartă ur-acum, pentru cuvântul
Că-n larg ponor lipsit-a de vedere
Pe fiu-i Polifem, ciclopul plin
De cea mai multă-ntre ciclopi putere
(Născutul fiu de-o fiic-a lui Forkin,
Pe care-o vru Poseidon de muiere
Și-n peșteri deci îl cunoscu deplin:
Toosa cea ce undei dă galopul).
Și-așa, de când el îi orbi ciclopul,
Îi poartă ură, nu ca să-l răpuie,
Ci numai spre-a-l purta pribeag mereu.
Dar noi acum să judecăm de nu e
Vrun chip de-a-ntoarce-acasă pe-Odiseu.
Poseidon deci acum deoparte-și puie
Mânia lui, căci oricât e de zeu,
Nu poate-nvinge-a noastre vreri, pe toate,
Și-a sta-mpotriv-a toți el tot nu poate! ”
Atene-atunci așa vorbi cuvântul:
„Părinte-al nostru, cel ce-a-totu-ntreci
Pe toți! De vrea așa, cum zici, preasfântul
Acest sobor, pornind atunci să pleci
La Circe dar pe cel grăbit ca vântul,
Pe Herme-al tău, și s-o vestească deci
Că-i vrere-n cer, adânc nestrămutată,
Să-l lase pe-Odiseu să plece-odată!

Odiseea/Cartea III (1)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În Pilos.
Pe larga boltă-ncet urca ieșitul
Din mândra baltă, soarele-arzător,
Ducând lumină sfântă-n strălucitul
Olimp de sus și jos la cei ce mor.
Iar ei soseau la Pil, la-nalt ziditul
Oraș al lui Neleu, al cui popor
Da jertfe lui Neptun zguduitorul,
De negri boi, și-n mal ședea poporul
În nouă hori, iar hora de cinci sute,
Și-aveau de horă câte nouă boi;
Și-așa mâncau în cete desfăcute,
În vremea asta deci aceștia doi
Veneau spre mal cu nava lor cea iute
Și-au tras de-a dreptul în liman apoi.
Au dat deci pânza jos de pe antene;
Și-așa ieșeau; și-ntâi ieși Atene.
Iar ea acum grăbit mergea-nainte,
Iar el urma. Și-i zise ea: „Acum,
Deschis te poartă ca și-un om cuminte,
Căci de-asta doar făcuși atâta drum.
Întreabă-l despre bunul tău părinte,
Ce soart-avu și unde-i mort și cum.
La Nestor mergi, tu singur și de-a dreptul,
Să vezi ce gând îi poartă-n suflet pieptul.
Să-ntrebi de toate-nsuți, și-ți va spune,
Că-i drept și bun, și-n el minciună nu-i”
A zis. Iar Telemac: „Dar cum, preabune,
Să merg eu singur? Și eu ce să-i spui?
Că nici nu știu vorbi cu-nțelepciune
Și nici nu e frumos ca-n fața lui
Să stau și să-l întreb cu de-amănuntul,
Copilului să-i dea răspuns căruntul. ”
Deci lui, Atene i-a răspuns cuvinte:
„Găsi-vei tu și-n mintea ta ce vrei,
Iar multe pune-ți-vor și zeii-n minte,
Căci nu ești unul urgisit de zei. ”
Așa vorbind, grăbit mergea-nainte,
Iar el urma grăbit pe urma ei.
Și-ajunseră-n curând pe malul mării,
Acolo unde-n mijlocu-adunării
Sta Nestor între fii, și-n jur bătrânii,
Frigând fripturi și bând la mese vin
Și-așa-nchinând își preamăreau stăpânii.
Văzându-i deci pe-aceștia doi că vin,
Sărind întâmpinau cu-ntinsul mânii
Pe dulcii oaspeți din pământ străin,
Și-ntâi de toți deci Pisistrat, feciorul
Lui Nestor cel slăvit, sărind cu zorul,
De mână i-a luat cu drag și-i duse
Cu sine-ncet, mergând între-amândoi,
Și-alături lângă rege-apoi îi puse
Pe scaun așternut cu blănuri moi,
Acolo unde însuși el șezuse.
Le-a dat fripturi și le-a turnat apoi
În cupă de-aur vin, pe care-o dete,
Zicând Atenei, mult slăvitei fete:
„Să-nchini acum pentru Neptun, străine,
Căci voi sunteți aici la jertfa lui!
Și-așa-nchinând smerit, cum se cuvine.
Tu cupa cea cu dulce vin s-o pui
În mâna dragului tău soț, să-nchine
Și el apoi, căci cade-se oricui
Pe zei să-i roage-oricând după putință,
Căci toți avem de zei vro trebuință.
Ți-o dau de-ntâi, că ești mai în etate,
Iar el de vârsta mea; și la bătrâni
Noi știm așa, să dăm întâietate. ”
A zis și-i puse mândra cupă-n mâni.
Și-Atene-acum, văzând a lui dreptate,
Căci asta este-ntâi pentru stăpâni,
Sta veselă și mult părându-i bine
Și-așa-ncepu zeița deci să-nchine:
„Ascultă tu, cel ce cuprinzi pământul,
Și-asupra noastră-ntoarce ochii tăi,
Și-aminte ia-ne, mare zeu, cuvântul!
Dă slavă-ntâi lui Nestor și-alor săi!
Și-acestui neam, care-ți cinstește sfântul
Și marele tău nume, tată, fă-i
Răsplată dreaptă cu prisos și bine,
Cum el cu jertfe te-a cinstit pe tine!
Iar nou-apoi, lui Telemac și mie,
Când fi-vom isprăvit ce-avem și noi
De gând pe-aici, tu fă-ne să ne fie
Frumos și-n pace drumul înapoi! ”
Așa ea se ruga cu vorbă vie
Și însăși toate le-mplinea. Și-apoi
Îi dete cupa cea de jertfă-n mână,
Flăcăului să-nchine, sfânta zână.
Și tot așa și dânsul închinat-a.
Apoi când fripte părțile de sus
Le-au scos acum de prin frigări și gata
Pe discuri le-mpărțiră, ei au pus
În fața fiecărui om bucata.
Și-așa mâncau din jertfa ce-au adus.
Deci când au isprăvit apoi mâncarea,
Vorbit-a Nestor și-ncepu-ntrebarea:
„Acum, că-s ospătați cum se cuvine,
Am vrea să știm de oaspeți, cine-s ei?
Ce fel de neam, din care țări străine
Veniți pe drumul umed, dragii mei?
V-aduce poate-o treabă pe la mine,
Ori poate rătăciți ca hoții-acei
Ce-atacă pe străini, când bun li-e locul,
Și-și pun viața-n joc vânând norocul? ”
A zis, iar Telemac a dat răspunsul.
Și-avea-ndrăzneală-n el, că i-o sporea
Și-Atene, dându-i ajutor pe-ascunsul,
Ca și despre-Odiseu el știri să ia,
Și nume bun să-și facă-n cu de-ajunsul.
„Răspuns adevărat tu vei avea
Și nu vom tăinui nimic acestor
Cuvinte ce le-ntrebi, slăvite Nestor!
Din Itaca, de după Nei anume,
Venim, cătând un lucru ce-i al meu
Și nu obștesc. Cătăm vestitul nume
Al regelui cel vrednic, Odiseu,
Să știm de-i viu ori mort prin larga lume,
Căci fiu îi sunt, iar el e tatăl meu.
De toți, câți s-au luptat în câmpul Troii,
Noi știm pe unde ne-au pierit eroii,
De-acesta singur nu știm unde este,
Căci făr’ de urmă Zevs din cer l-a dus
Și nu-i de nicăieri s-avem vro veste.
E viu, ori moartea un sfârșit i-a pus
Pe marea cea cu viforoase creste,
Sau răi dușmani pe-uscat ni l-au răpus?
Și-așa-ntru orbecarea ăstei bezne,
Plângând cuprindem ale tale glezne,
Că poate știi de trista lui pierire
Și însuți tu, murind să-l fi văzut,
Ori poate ai din auzit vro știre,
Căci rău fu ceasul-n care fu născut!
Dar nu gândi să cruți a mea mâhnire
Spunând mai dulce-amarul petrecut,
Și nici că-mi faci rușine să nu-ți pară,
Ci spune drept, pe rând, cum se-ntâmplară.
Deci dacă oarecând iubitu-mi tată
Vro faptă ți-a promis, sau vrun cuvânt,
Și dacă ți-a-mplinit vrun bine-odată,
Acolo-n câmp pe-al Troilor pământ,
Aminte-acum să-ți fie și-mi arată
Că pentru el, iubite rege, -ți sunt
Și eu iubit, să-mi spui ce știi ascunse! ”
A zis, și-atunci bătrânul îi răspunse:
„Ah, iat-acum tu-mi amintești, iubite,
De câte-am suferit printr-alte țări
Aheii cei cu minți nepotolite!
O, cât necaz în multele-alergări,
Urmând pe-Ahil, în drumuri tâlhărite,
Cătându-și prăzi în largul negrei mări!
Ce-amar pe câmp apoi, dorind surpare
Cetății lui Priam, cea foarte tare!
Și cum pieriră-n jalnicele zile
Toți cei mai buni, bărbat după bărbat!
Acolo-i mort Eant, e mort Ahile;
Și cel asemeni zeilor la sfat,
Patroclu mort; și tu, al meu copile,
Preadulcele-Antiloc cel nepătat,
În care zeii-au pus atâtea daruri!
Vai, câte-am tras apoi și-altfel de-amaruri!
Dar cine-n lume dintre oameni poate
Să spuie tot ce-a fost! Că dac-ai sta
Și cinci și șase ani pe-aici, nepoate,
Poți tot să-ntrebi, și n-ai mai aștepta
S-auzi sfârșitul, ci sătul de toate
Te-ai duce acasă-n dulce țara ta!
Urzeam cu anii viclenii nespuse
Și-abia vru Zevs din cer și-un capăt puse!
Dar nimeni nu putea să se măsoare
La minte cu-Odiseu cel bun! Și nici
Să-ntreacă om în viclenii sub soare
Pe tată-tău (de ești al lui, cum zici.
Și pari a fi, căci prea potrivitoare
Cuvinte-aveți! Și-așa cum stai aici,
Ai lui sunt ochii tăi, a lui făptura
Și vorbe dulci la fel vă scoate gura!).
Acolo, dară, eu și-al tău părinte,
În toată vremea lungului război,
Noi n-am fost doi, ci unul în cuvinte
Și-n toate-am fost un suflet amândoi,
Și-urzeam cu sfatul și-ndrăzneața minte
Tot cum ar fi mai bine pentru noi.
Deci după ce-am prădat cetatea naltă
Și toți apoi ne-am despărțit deolaltă,
Intrând, plecam cu navele-ncărcate,
Și Zevs atunci a risipit pe-ahei,
Că nici n-au stat ei toți întru dreptate,
Și-o mare parte-a lor au fost mișei:
Iar Zevs urzi pieriri nenumărate.
Deci mulți au și pierit ca vai de ei,
Căci nemaivrând Atene să-i mai ierte,
Făcu de-ntâi pe-Atrizi să ni se certe.
Chemar-Atrizii deci la sfat soborul;
Dar rău făcând, că ne-au chemat pe-apus
De zi, târziu. Deci s-aduna poporul,
Dar mulți cam grei de vin; și-apoi ne-au spus
Ce-aveau de ne-au chemat așa cu zorul.
Vorbi deci Menelau, iar el le-a pus
La inimă să nu mai zăbăvească,
Ci-ndată, chiar acum, să și pornească.
Dar regele-Agamemnon, de-altă minte,
Oprea pe-ahei în nave-a se urca,
Spre-a face-ntâi sutimea jertfei sfinte,
Crezând astfel că poate-ar împăca
Pe-Atene-n furia ei de mai-nainte.
Dar nici așa el n-o putu-mpăca!
Credea, copilul, vai, c-atât de iute
Poți prinde-un zeu ca gândul să și-l mute!
Deci stând, ei doi schimbau acum injurii.
Poporu-n două se-mpărți-n curând,
Sculându-se cu multă larm-a gurii.
Și-așa deci noaptea o trecurăm stând,
Și unii și-alții frământați de furii,
Și unii pe-alții ne-omoram în gând,
Căci însuși Zevs ne pregătea pierirea.
În zori apoi, o parte din oștirea
Aheilor, în navele-ncărcate
Urcând averi și arme și femei,
Plecam pe-adâncul mării-ntunecate.
Dar alte oști a mândrilor ahei
Au stat pe lângă-Agamemnon nemișcate
Deci eu și Odiseu și toți acei
Ce-am fost cu Menelau, am pus catargul
Și repede-am ajuns să batem largul.
Căci zeul așternu subt noi frumosul
Întins al mării, și sosirăm deci
La Tenedos, și-am dat aici prinosul
De jertfe celor ce trăiesc în veci.
Dar nu gândea cu mintea nemilosul
Părinte Zevs să-ngăduie pe greci,
Ci iar născu o ceartă spre nebine,
De rându-acesta-ntre Odiseu și mine!
Deci toate-acele nave ce-ascultară
De mult pățitul rege Odiseu
Se-ntoarseră-ndărăt la Iliu iară,
Pe plac lui Agamemnon; însă eu,
Cu-atâtea nave câte mă urmară,
Fugeam grăbit, știind că Dumnezeu
Cumplite-acum gândea cu noi cu toții!
Fugea și Diomed, zorindu-și soții,
Ne-ajunse-apoi și Menelau pletosul,
Pe când în Lesbos stam nepricepuți
De-ar fi mai bine s-ocolim stâncosul
Și sterpul Chios, repede-abătuți
Spre-ostrovul Psera, sau să dăm în josul
Mamantului cel plin de vânturi iuți.
Ceream deci semne de la zei, și-aceia
Ne-au spus prin semn să dăm spre Eubeea.
Tăind prin mijloc largul sterp al mării;
Și-un vânt cu șuier ne-nsoțea mereu.
Deci iuți pluteam și-n umbrele-nserării
Ajunsem la Gerest, Tidid și eu.
Deci veseli ars-am jertfe-ale scăpării
De-atâta larg, puternicului zeu.
Tidid apoi, a patra zi de cale
Opri la Argos zborul flotei sale.
Iar eu’ spre Pilos mi-am urmat cărarea,
Căci după ce-ncepu un Crivăț bun,
El nu-și mai conteni de loc suflarea.
Așa sosii, și nu mai știu să spun
Ce-ahei trăiesc și ciți hrăniră marea,
Nici vești dintr-alții n-am putut s-adun;
Dar câte-aud aci-n palat la mine,
Voi spune tot și n-am s-ascund, vezi bine.
Sosi cu toate dusele lui cete
Născutul din Ahil; și-aud apoi
Că-n pace-aduse-acasă Filoctete
Pe câți putu să-i scape din război
Și el și domnul viforoasei Crete.
De regele-Agamemnon știți și voi,
Acei ce stați departe-n mări deschise.
Și știți și de Egist cum îl ucise.
Dar rău pieri și-Egist, ca dreaptă plată!
Oh, bine e când dup-un om ucis
Rămâne-un fiu ca să răzbune-odată
Pe-un tată mort, așa precum fu scris
De-Orest ca să-și răzbune mortul tată!
Deci tu, că ești frumos și cap deschis,
Te poart-așa ca lumea care vine
Să aibă ce vorbi frumos de tine. ”
Răspunse Telemac: „I-a dat, vezi bine,
Pedeaps-Orest, c-avu puteri și loc!
Și-așa-i vestit, și-acum și-n veac ce vine.
Vai, da-mi-ar Zevs și mie vrun mijloc
Să bat pe prinții-acei ce-mi fac rușine
Și-mi vreau și răul! Dar acest noroc,
Cum tatei nu, nici mie tors nu-mi este,
Și-așa deci rabd, căci nu-s ursit Oreste! ”
Răspunse Nestor: „Iacă, preaiubite,
Alt lucru-mi amintești și vreau să-l spui.
Aud că-s mulți acei ce-s în pețite
La maică-ta, și fac ceea ce nu-i
Cu drept, și-urzesc chiar și nelegiuite!
Dar spune-mi drept: cu vrerea te supui?
Sau poate te urăște-ntreg poporul
Și-un zeu îți e, prin el, răzbunătorul?
Dar bate-va Ulis amar mișeii
De prinți când se va-ntoarce, -așa cred eu.
Ori singur el, ori dându-i mână-heii.
Vai, dare-ar Zevs să fii iubit mereu
De-Atene — ea, mai mult decât toți zeii —
Și tu, cum fu slăvitul Odiseu,
Pe când răbdam la Troia-n câmp amaruri!
Că n-am văzut iubind cu-atâtea daruri
Un zeu pe-un om, cu ea, și cu iubirea
Fățișă-n orice loc! Vai, zei de sus!
Ce-amar ar mai simți ăști prinți pețirea
De-ai fi și tu de-Atene-astfel condus.
Răspunse Telemac: „Mă prinde-uimirea!
Și cum s-o cred? Că mari cuvinte-ai spus!
În veci nu cred să fie-acestea toate.
Chiar zeii dac-ar vrea, și nu se poate! ”
Atene-atunci strigă: „Ce zeu te lasă
Să porți atâtea bănuieli în gând?
Când vrea vrun zeu să-l scape pe-om și-i pasă,
Prea lesne-l scapă, chiar departe stând.
Dar eu mai bine-aș vrea s-ajung acasă
Chiar și târziu și-oricât de mult răbdând,
Decât ajuns curând și făr’ de trudă
Să pier la vatra mea de-o mână crudă,
Precum avu Atridul s-o pățească,
De-a sa nevastă și de-Egist răpus.
Dar negreșit, de moartea cea obștească
Nu pot scăpa nici zeii cei de sus
Pe-un om al lor, oricât să și-l iubească,
Atunci când, împlinind ce i s-a pus
Hotar vieții, vine și-l doboară
Ursita sa și trebuie să moară! ”
Răspunse-Atenei Telemac cuvinte:
„Oricât de jale mi-e, să nu-mi mai spui
De-acestea, Mentor, căci al meu părinte
În veci n-o să mai vadă țara lui!

Odiseea / Cartea VII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În palatul lui Alcinou.
Acolo deci așa plângea-ntristatul
Erou, iar fata se ducea grăbit.
Iar când apoi ajunse la palatul
Vestitului ei tată, s-a oprit,
Iar fetele-ncepură descărcatul.
De car și de catâri au îngrijit
Frumoșii frați ai ei, iar ea se duse
În mândrul său iatac, unde-i făcuse
Un dulce foc bătrâna servitoare,
Acea de mult adusă de popor
De prin Epir, pe nave plutitoare,
Ca dar pentru-Alcinou cel drag al lor,
Căci foarte-a fost iubit el de popoare.
Deci ea crescu la sânul lăptător,
Aci-n palat, acestui rege fiica
Și-n grij-avea și-n pază pe Navsica.
Porni deci și-Odiseu atunci în fine.
Ci-n multe neguri îl ascunse-acum
Atene-acea ce-i vru tot numai bine,
Ca nu cumva-ntâlnit fiind pe drum
De-un om feac, să-ntrebe de-unde vine,
Cu vorba ispitind și-alt ce și cum.
Deci când era și-aproape să sosească,
Atene, fata cea dumnezeiască,
Îi stete-n drum și chip avea de fată
C-un ol pe cap. Și-atari îi zise el:
„Te rog, copilo, vino de-mi arată
Palatul regelui de-aici, de vrei,
Căci eu, străin din lumea-ndepărtată.
Eu nu cunosc pe nime dintre-acei
Ce țin acest oraș și-ntinsul țării.”
Răspunse-Atene atunci, zeița zării:
„Ba viu, străine tată, cu plăcere,
Că nu-i departe casa care-o spui
De-a noastră casă. Dar acu-n tăcere
Să-mi vii pe urmă-ncet, și nimănui
Să nu-i răspunzi și n-asculta ce-ți cere,
Și nu-ntreba și-l lasă-n treaba lui,
Căci cei de-aci au foarte-ntoarsă firea,
Nu văd cu drag și rând de cei de-airea.
Ei gândul numai la corăbii-avându-l,
Poseidon foarte-ntr-ajutor le stă,
Și-aleargă-n largul mării străbătându-l.
Așa vreau ei; iar nave el le dă
Ușoare ca de fulgi și iuți ca gândul.”
Așa vorbind, porni, iar el în urmă.
Dar cum era-nvăscut în nor, pe stradă
Umbla printre feaci fără să-l vadă.
Căci nu-l lăsa văzut Atene care
Pusese-asupra lui ăst nor ca scut.
Iar el privea cu veselă mirare
Limanul larg și de corăbii-umplut,
Și piața cea de sfat și zidul tare
Cu șanț în jur, minune de văzut!
Deci când era-n vedere-acum palatul
Așa-ncepu să-i dea zeița sfatul:
„Aici e, taic-al meu, dorita casă.
Intrând, tu mergi și vei găsi la vin
Pe regii cei iubiți de cer, la masă.
Dar nu te turbura și fii deplin,
Cum face-acel cui de nimic nu-i pasă!
Căci celui îndrăzneț, chiar și străin
Fiind, îi ies mai lesne cele bune.
Și-acum tu ține-aminte ce voi spune.
Deci fă, ca-ntâi regina să te-audă.
Arete-i zic, și vrednic nume-avu.
Iar ea prin tați cu Alcinou e rudă,
Că-ntâi pe Navsitoos îl născu
Poseidon, cel ce-aduce-a mării trudă,
Cu dulcea Periboea, care fu
Copila lui Evrimedon cel mare,
Ce-a fost stăpân peste giganți, pe care
El însuși, pentru-a lor fărădelege,
I-a stins, pierind cu ei și-acest erou.
În urmă Navsitou, al Scheriei rege,
Născu pe Roxenor și pe-Alcinou.
Pe-acela Feb, ce toate le-nțelege,
Lovitu-l-a, pe când fu încă nou
Un ginere-n palat, iar Zevs nu-i dete
Băieți, ci-o fată singură, pe-Arete.
Pe-aceasta Alcinou nevast-o are,
Și-atâta cinste-i dă, că-ntre femei.
Din câte țin o casă-n ascultare,
N-avu pe lume alta vaza ei.
Deci foarte-i dă și soțul cinste mare
Și dulcii fii, și toți ai noștri-ahei,
Și ca pe-un zeu o văd pe drum când vine,
Și-o-ntâmpină cu dulci urări de bine.
Căci numai bine-ar vrea oricui să-i facă;
Și-oriunde-i ceartă printre oameni, ea
Își pune-ntregul suflet și-i împacă.
Tu du-te dar și spune-i ce-ai avea
De spus și roag-o din genunchi, și dacă
Te-ascultă, -atunci să știi că vei vedea
Și țara ta și-averea și palatul.”
Deci după ce i-a dat Atene sfatul,
Lăsând plăcuta Scherie se duse
La Maraton și unde-a mers mereu,
În dulce-Atena cea cu ziduri suse
Și-n templul sfânt cel pus lui Erihteu.
Porni deci spre palat, precum îi spuse,
Dar nu intră de-a dreptul Odiseu,
Ci stând la pragul cel cu multe rânduri,
Purta prin suflet nesfârșite gânduri.
Lucea palatul, deci, cum alb de soare,
Sau alb, pătruns de lună, pare-un nor,
Căci ziduri lungi d-aramă sclipitoare
Se-ntind din porți, și foarte-ncăpător
Un loc cuprind și-i fac încingătoare,
De-albastru smalț având cununa lor.
Din prag de-aramă stilpi de-argint se suie
Și porți de aur larga curte-o-ncuie,
Cari au fruntar de-argint lucrat cu dalta
Și-al lor belciug de aur greu. Iar câni
De-argint steteau de-o-parte-apoi și de-alta,
Ciopliți frumos cu mult dibace mîni
De meșterul Efest, păzind înalta
Intrare-a casei, făr-a fi bătrîni,
Cu-al vremii curs și cu schimbarea firii,
Ci-n veci fiind ce-au fost, nerobi pieririi.
Și-n larga sală scaune-nșirate
Pe două rânduri, pînă-n fundul ei,
Și moi covoare-având, frumos lucrate,
Cu mult dichis, tot lucruri de femei;
Și-acolo șed la mesele-ncărcate
Fruntași feaci și-nchină pentru zei.
Copii de-argint, apoi, pe-altare dese,
Cu facle-n mîini fac zare-n nopți la mese.
Prin largi odăi lucrau cincizeci de roabe:
Dincoace-o seamă-n multul mînii zor
Sfărmau cu râjniți galbenele boabe;
Aici torceau, iar fusu-n mîna lor
Sălta ca frunza-n plop; dincoa podoabe
Țeseau din tortul albului fuior,
Și-atât de dese pânze supțirele,
Că untdelemnul n-ar fi curs prin ele.
Căci după cât feacii-n cârmuirea
Pe mare-a unei nave-s mai presus
De toți pe câți îi naște oameni firea,
Pe-atât nevestele de nimeni nu-s
Ajunse-n darul de-a găti supțirea
Și mândra pânză, căci Atene-a pus
într-însele și cinste-a minții bune
Și dar de-a țese lucruri de minune.
Lipit-apoi de curte-i o grădină
Cu mult cuprins, minune-ntre grădini,
Cu zid înalt de piatră-ntreg, și plină
De rodii dulci, de peri și de măslini,
Și meri ce sub prisosul lor se-nclină,
Și-atâția pomi de-atâtea poame plini,
Cari nu-și descărcară anu-ntreg povara
Și nu cunosc ce-i iarna și ce-i vara,
Căci nencetând Zefirul să se joace
Prin frunza lor, tot primăvar-avea;
E-n floare-un pom, și-alt pom dincoa’ se coace,
Și pară lângă pară-mbătrînea
Și mărul lângă măr pierea dincoace,
Și-un fruct aici frumos se pârguia,
Pe când alături răsărea din muguri;
Și nesfârșit prisos era de struguri,
Că-n fund era o vie roditoare,
Și-o parte-a ei ce se-ntindea pe șes,
Deci strugurii pe-aici se coc în soare,
Dincoace-i storc, și-abia dincolo ies
Din flori, și-aci-i culeg, ori dau în floare
Într-alte părți și-ntr-alta-s de cules.
Și-n fund de tot sînt straturi cu legume,
Și flori de câte neamuri sînt pe lume.
Și limpezi curg și două fântânele;
Prin multe părți cotind, pentru-adăpat,
Spre fund se duce una dintre ele,
Iar alta curge pe-așternutu-i pat
Și iese-n drum pe scocuri de cișmele,
La pragul porții naltului palat,
Și apă ia de-aici întreg orașul.
Așa-și avea vestitul crai locașul.
Și-a stat privind mult timp, mai mare dragul,
La toate-Ulis, și-uimit în mintea lui.
În urmă, săturat, trecu și pragul,
Dar nevăzut de ochii nimănui.
În marea sală deci văzu șiragul
De sfetnici, închinând lui Hermes, cui
Închină-n urma tuturor fruntașii,
Pe când gătesc, târziu, spre casă pașii.
Ascuns în norul ce-mprejur îi stete,
Trecu viteazul cel iubit de zei,
Spre regele-Alcinou și spre Harete.
Și-așa-n genunchi strângea genunchii ei,
Iar norul de o parte-atunci se dete
Deci toți au stat tăcuți când între ei
Văzur-un om străin, și-aveau mirare.
Dar el vorbi grăbit cu rugă mare:
„Harete, -o doamna cea de suflet plină!
Eu, cel bătut de-amar și de furtuni,
Cuprind genunchii tăi! Și-ai tăi, regină,
Și-ai regelui și-ai ăstor oameni buni!
Seninii zei le dea și viață lină,
Și fii cuminți, că-s taților cununi,
Și-acestor fii în pace ei le lase
Și-averi și tot ce-au strâns la ei prin case!
Dar eu vă rog, și tatăl sfânt v-ajute
Așa pe cum vă rog acum pe voi,
Să-mi dați putința ca s-ajung mai iute
În țara mea, la casa mea-napoi,
Căci multe-am mai răbdat, nemaivăzute,
Și-s om pribeag de mult!” Se-ntoarse-apoi
Și trist el lângă foc șezu-n cenușă
Pe larga vatră, cea de după ușă.
Ei toți tăceau și nu găseau cuvinte
Târziu deci Eheneu, văzându-i muți,
(Acel născut cu mult mai înainte
Decât și-acei ce-s mai de mult născuți,
Și-n vorbe-un priceput și mai cu minte
Decât feacii cei mai pricepuți,
Căci multe vechi știa cu de-amănuntul)
Vorbi-ntre ei, și-așa le-a zis căruntul:
„Nu-i drept, o rege-al meu, și nici nu-i bine
Să lași fără răspuns pe cei săraci,
Iar noi, dorind o vorbă de la tine,
Să stăm privind în gura ta cum taci!
Ridică-l deci și du-l, cum se cuvine,
Pe-un jelț frumos și-l pune-ntre feaci!
Iar crainicii să-nceapă iar cu plinul
Și apa-n cupe-amestece-o cu vinul,
Ca să-nchinăm lui Zevs fulgerătorul,
Că-i domn în cer și-ajută orișicui
Străin ce-ți cere mila și-ajutorul.
Și, dând porunci femeilor, să-i pui
De cin-apoi, să guste călătorul.”
Simțind deci Alcinou, în vorba lui,
Imboldul cel ce-n dreapta cale mînă,
Mergînd la vatră, l-a luat de mână
Și-n scaun nalt, în fruntea mesii-l duse,
Aproape lângă el, din jelț sculînd
Pe dragul său copil, și-aici îl puse
În locul lui, și cu fruntașii-n rînd.
Deci fata, pe-un lighean de-argint, aduse
În ol de aur apă, și turnînd
Pe mîni el se spăla; iar când fu gata,
Un alb ștergar pe masă-ntinse fata
Și multe-a pus mâncări, să-și ia pe voie;
Iar el luînd, mânca și bea-ntre ei.
Iar regele spre crainic: „Pontonoe,
Amestecă-n ulcioare pentru zei
Cu apă vinul, să-nchinăm lui Joe,
Că-i domn în cer și apără pe cei
Ce vin drumeți să ceară ajutorul;
Deci umple cupe pentru-ntreg poporul.”
A zis. Și-amestecînd cu apă vinul.
Turna la toți prin cupe Pontonou.
Iar după ce-nchinară cu deplinul
Și-au fost sătui, le zise Alcinou:
„Acum, fruntași, noi ne-am cinstit străinul,
Dar vreau să vă vorbesc un lucru nou.
Cu toți acum să mergem la culcare,
Iar mîne-o să poftim o și mai mare
Mulțime de popor, să dau o masă,
Ospăț pentru străin cu praznic sfânt.
Apoi vom îngriji s-ajung-acasă,
La casa lui în dulcele-i pămînt,
Oriunde-i este ea, puțin ne pasă!
Acesta-i deci rostitul meu cuvînt,
Și-atâta timp cât oaspe ni se cheamă,
De nici un fel de rău să nu se teamă!
Ci-n țară-i când va fi, el toate-acele
Păți-le-va ce-s soarta lui de-apoi
Și tot ce-au tors Ursitele tustrele,
Când maică-sa-l născu. Iar dac-apoi
E zeu de sus și-a coborît din stele,
Atunci au zeii-alt gând de-acum cu noi!
Căci ei, de mult, pe față ni s-arată
Când facem marea jertfă câteodată
Și beau cu noi la tot aceleași mese
Și nu s-ascund să-i vadă pe pămînt
Când singur vrun feac în drum le iese,
Căci, ca și cu ciclopii, zeii sînt
Cu noi și cu giganții rude-alese!”
Răspunse Odiseu acest cuvînt:
„Vai, nu sînt zeu! Nici trup ca ei avîndu-l,
Nici mintea lor, deci mută-ți, rege, gândul!
Sînt om de pe pământ. Un om sînt însă.
Ca bieții-acei ce-i știți că-s mai săraci,
Trăind din pâinea pe la praguri strînsă!
Și nici așa, ci și mai mult, feaci,
Căci soarta mea e nesfârșit de plînsă!
Când zeii vreau, tu singur ți le faci,
Nu-mi cere sfaturi deci și nu-mi da sfaturi,
Ci dă-mi mâncare, -oh rege, să mă saturi!
Că nu-i pe lume fiară mai răpace,
Nici câne-așa ca pântecul flămînd;
Căci el, ca un dușman cumplit te face
Să vezi să-l saturi, chiar și-atuncea când
Sărmana-ți inimă-n țărînă zace
Și-o mare-a ta durere-ți este gând.
Așa și eu, mîhnit mă-neacă plînsul,
Dar pântecu-mi dă zor să văd de dînsul
Și face-n vremea-n care rup din pîne
Să uit de toate câte-am suferit
Și-n gând să-mi fie singur el! Dar mîne
Vă rog să mă trimiteți negreșit
Acasă-n țara mea, te rog, stăpîne,
Să-mi văd pe-ai mei, pe cei ce m-au iubit,
Și țara să mi-o văd, iar Zevs preasfîntul
De-o vrea, sub mine crape-apoi pămîntul!”
A zis. Iar ei vorbeau așa-ntre sine
Și toți ziceau s-ajute pe străin,
Căci foarte-a spus frumos ce se cuvine.
Deci după ce-nchinară negrul vin,
S-a dus tăcut pe-acasă-și fiecine.
La mas-apoi, de multe gânduri plin,
Ei singur, Odiseu, poftit mai stete,
Și-alături Alcinou ședea, și-Arete.
Deci roabele-adunau în pripă masa,
Iar ei steteau vorbind. Și-astfel acu
Așa-ncepu dintîi și-ntâi crăiasa,
Căci ea privind, prea bine cunoscu
Tunica mândră și cu aur trasa
Manta de pe-Odiseu, că le făcu
Chiar însăși ea cu slujnici țesătoare.
Și-i zise deci cuvinte-ntrebătoare:
„Aș vrea să-mi spui, că stăm aci-mpreună,
De unde ești? Ce om? Ne cuvîntai
C-ai fost adus pe-acoalea de furtună.
Dar cum ajungi să porți asemeni strai?”
Răspunse Odiseu: „Crăiasă bună!
Greu lucru este-a spune tot ce ai
Pe inimă! Și mult îmi este-amarul,
Căci zeii mi-au ursit prea plin păharul!
Dar dacă-ntrebi și vrei să știi, voi spune.
O fat-a lui Atlas trăiește, deci,
Calipso, zîna cea cu vreri nebune,
În miezul mării cei fără poteci.
Picioru-acolo nimeni nu și-l pune,
Nici cei ce mor, nici cei ce-s vii în veci.
Spre-acel ostrov, Ogigia numitul,
Pe mine singur, vai, nenorocitul,
Mă-mpinse-un zeu, căci Zevs din culmea zării
Trăsnind, mi-a despicat cu foc aprins
Corabia-n largul plin de noapte-al mării.
Și n-am putut să-mi scap pe nici un ins.
Dar eu, făcîndu-mi chip atunci scăpării
Pe fundul navei sparte, fui împins
Mari nouă nopți cumplite ca mormîntul,
Și-a zecea zi mă dete-aproape vîntul
De-ostrovul larg al zînei cei cumplite
Și cea mai mândr-a lumii-ntre femei,
Calipso, cea cu pletele-aurite.
Cu drag ea mă primi-n palatul ei
Și bine mă-ngrijea-n necontenite
Ospețe, dîndu-mi cinste ca la zei.
Și-a zis că ea-mi va da și nemurirea,
Dar n-a putut să-mi schimbe-n suflet firea!
Deci șapte ani stătui la ea, sărmanul,
Udînd cu lacrimi hainele ce-mi da.
Dar cînd s-a-ntors a opta oară anul,
Ea singură cu vorbă mă-ndemna
Să plec, căci poate-ori ea-și schimbase planul,
Ori Zevs din cer cu semne-o-nspăimînta.
Mi-a dat și grinzi să-mi fac o plută mare
Și vin mi-a dat, și haine, și mîncare,
Și-un vînt lăsa, și cald și bun, să bată.
Și-așa pe-adînc în pace străbătui
Și nopți și zile marea cea sărată.
Și-a optsprăzecea zi eu munți văzui,
Și-acest ostrov, o dungă-ntunecată.
Nespus de mare vesel le-avui,
Dar vai, al meu amar de-aci-nceput-a!
Că-n furia sa, văzînd Poseidon pluta
Stîrni asupră-mi vînt ca să-nvrăjbească
Al mării orice drum, grozav umflînd
Cît munții marea cea dumnezeiască,
Iar eu umblam pe pluta mea gemînd,
Și n-o lăsa de loc să s-odihnească.
Dar valvîrteju-o risipi-n curînd,
Și-așa-notînd pe larg, mă-mpinse valul
Spre-al vostru mal și m-alipii cu malul.
Ci-n timp ce mă trudeam să ies, mă-mpinse
Spre stînci un val, în loc de nepătruns.
Mă-ntoarsei și-nnotai cu mîni întinse,
Mergînd pe lîngă mal, pîn-am ajuns
La gura unui rîu, cu maluri linse,
La loc scutit de vînt și mai ascuns.
Atunci îmi adunai puterea toată
Și-a vrut un zeu pe maluri să mă scoată.
Văzînd apoi că sfînta noapte vine.
M-am dus să dorm într-un tufiș; și foi
Uscate-aici morman am pus pe mine,
Și-un somn fără sfîrșit m-a prins apoi.
Mîhnit deci adurmind cu mari suspine,
Durmii întreaga noapte-n frunze moi
Și tot al dimineții timp, și fuse
Și-amiazi apoi, și sfîntul soare-apuse
Și-abia pieri și somnul morții mele:
Jucîndu-se pe mal atunci aflai
Mai multe fete, și-una dintre ele
Asemeni unui zeu. Deci o rugai,
Deși eu m-așteptam la vorbe rele.
Dar foarte-avu gând bun și mă mirai
De-un tînăr ca și ea, că-n lume junii
Se poart-așa ca ei și ca nebunii.
Iar ea mi-a dat și vin și de mâncare
Și straiu-acesta, căci eu n-am avut.
Acestea deci, cu-ntreaga-mi supărare
Le-am spus, cum ceri, și cum s-au petrecut.”
Răspunse Alcinou: „Dar mi se pare
Că n-a fost tocmai drept cum a făcut,
Să nu te-aducă-aici cu ea deodată,
Ori poate-avuseți vorb-așa jurată?”
Răspunse Odiseu: „Să nu-i mai zică
Nici tu, nici nime o vorb-atît de grea!
Destul mi-a spus cumințea ta Navsică,
Dar eu n-am vrut să viu pe-un drum cu ea.
Mă și sfiam, și-apoi mi-a fost și frică
Să nu te superi tu de fapta mea,
Căci, rege, -așa e vița omenească,
Să creadă tot ce-i rău și să bîrfească.”
Răspunse iarăși Alcinou cuvinte:
„Nu-mi este-atare inima din piept,
Să țin mînia care nu-i cuminte,
Căci bun e-n lume numai ce e drept.
Ah, dare-ar Zevs, al lumilor părinte,
Și-Atene-a sa, și Feb cel înțelept,
Să-și afle-un om cinstit așa ca tine
Și-așa pe gândul meu, cum ești, străine,
Să-i dăm copila noastră de soție
Și ginere să-l am, copil al meu!
O casă eu ți-aș da și bogăție,
De-ai vrea să stai aici! Altfel nici eu,
Nici nime dintre-ai mei n-o să te ție
Silit la noi, ferească Dumnezeu!
Și-ntoarcerea-ți, așa cum ai dorit-o,
Să știi că eu pe mîne-am rînduit-o.
Dar astăzi ești trudit, deci dormi în pace.
Iar mine te vor duce-n zbor ai mei
Acasă-n țara ta și-oriunde-ți place,
De-ar fi și mai departe locul ei
Decît Evbeea care-aud că zace
Departe tare-n sus, cum spun acei
Vîslași feaci cari i-au văzut limanul,
Cînd ei au dus pe Radamant bălanul
Să vadă-n ea pe cel născut din Geea,
Pe Titios, pe-acel gigant cumplit.
Și-așa s-au dus, și făr’ de trude-aceia,
Și chiar în ziua-n care-au fost pornit
S-au și rentors pe seară din Evbeea.
Dar însuți tu vedea-le-vei uimit,
Ce nave-avem și cum li-e alergarea,
Și ce flăcăi dibaci să bată marea.”
A zis și vesel asculta mîhnitul
Erou pribeag, și-așa vorbit-a deci,
Rugîndu-se lui Zevs nebiruitul:
„Ascultă-l, Tată, și să nu mi-l treci
Să-și poată-nfăptui făgăduitul
Cuvînt al său! Și faima-i pînă-n veci
Pe-ntreg pămîntul știe-și-o rămasă;
Iar eu s-ajung în țara mea și-acasă.”
Așa vorbeau aceștia. Iar Arete
Trimise slujnici ca s-aștearn-un pat
Cu mîndre cergi, pe prispă sub părete.
Deci multe țoale moi au așezat
Și mîndre velinți sprintenele fete
La zarea de făclii, și-au îndemnat
Cu vorba pe-Odiseu: „De vrei, străine,
E gata patul, și să dormi cu bine!”
Au zis, iar el, căci somnul îl supuse,
S-a dus să doarmă. Și-a durmit astfel
În mîndrul pat scobit ce i-l făcuse
Sub bolți răsunătoare-n cerdăcel.
Iar regele-Alcinou apoi se duse
Să doarmă-n largul său iatac și el,
În cel mai dindărăt din tot palatul,
Și-alături doamna, ce-i făcuse patul.

Odiseea/Cartea I (3)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dar haide-acum să-mi spui, voinice-al meu,
Al cui ești tu? Să juri că sunteți gemeni!
La ochi și frunte foarte mult îi semeni.
Căci pân-a nu pleca pe mări străine,
La Troia-n câmp, noi ne vedeam mereu.
De-atunci nici eu pe el, nici el pe mine.”
A zis. Iar Telemah: „Iubite-al meu!
Îmi spune mama, numai ea, vezi bine,
C-al lui copil aș fi. Dar știu și eu!
Pe lumea asta fost-a fiu vreodată
Vegheat să știe cine-i este tată?
Firește, -aș vrea și eu să fiu, amice,
Un fiu al unui tată ce-ar trăi
La casa lui, îmbătrânind ferice;
Dar cel ce-n lume mai mult suferi,
Din câți au fost și sunt, așa se zice,
C-al ăstui tată neferice-aș fi.
Ce-ai vrut să știi, tu știi, iubite, dară.”
Răspunse Atena-apoi, zicându-i iară:
„N-or pierde zeii-al casei voastre nume
Cât timp tu ești al Penelopei fiu!
Dar spune-mi drept, să știu și eu anume,
Ce-ospăț întinde-acest popor chefliu?
E nunt-aici, ori hram? Săracă lume!
Nu-mi pare-a fi cinstit! Și-aș vrea să știu,
Căci n-ar părea, cum văd, să fie praznic;
Și-așa se poartă-aceștia de obraznic
Că scârb-ar face-oricărui om cuminte
Să vad-acest viespar de ticăloși.”
Răspunse Telemah vorbind cuvinte:
„Mă-ntrebi și bine faci că mă descoși.
Cât timp trăia aici al meu părinte
În dulcea țară-a dragilor strămoși,
Era și-această cas-a noastră, poate,
Cu vaza ei și cu belșug în toate.
Dar altfel vrut-au zeii răzbunării,
Făcând pe-al lumii cel mai bun bărbat
S-ajungă omul cel mai dat uitării!
De moartea lui n-aș plânge-așa-ntristat,
De-ar fi murit în focul zbuciumării
La Troia-n câmp, de-ortaci încunjurat,
Ori chiar și-ntors, în primele clipite,
La casa lui, aici, pe mâini iubite.
Atunci i-ar fi-nălțat vestit mormântul
Și-aheii noștri și vitejii soți,
Și-atunci l-ar fi avut întreg pământul
Pe-al său copil, cu cinste-ntre nepoți.
Dar neștiut pieri, tăcut ca vântul!
Nu slavă ne-a lăsat, ci-amar la toți,
Iar mie-ntâi durerile și plânsul!
Și n-aș mai plânge-atâta pentru dânsul
De n-ar fi și-alt amar să mă destrame!
Câți prinți aceste-ostroave stăpânesc,
În Dulichion și-n Zachint și-n Same
Și câți pe-aici în Itaca domnesc,
Stau toți acum de capul bietei mame
Și toți o cer, și stau și-mi risipesc
Și cinstea mea și casa mea și-averea!
Iar mama biata n-are-n ea puterea
Să rup-așa sau altfel blăstămata
Pețire-a ei, căci nici nu-și ia bărbat,
Nici nu-i alungă! Iar averea, biata,
Mi-o sting aceștia, până m-or fi dat
În scurtă vreme și pe mine gata!”
Și-i zise Mente-atunci: „Adevărat
Că rău îi simți tu lipsa, biet de tine,
Să-i puie-n frâu pe-acești făr’ de rușine!
Că uite, de-ar veni și-ar sta deodată
Pe prag aici, cu coif pe cap, cu scut,
Cu două lănci în mâna sa bărbată
Și mândru-n chip, așa cum l-am văzut
În viața mea de cea dintâie dată,
Când el întors din Efir a șezut
La noi și s-odihnea, iar eu copilu’
Stăteam s-ascult cum ne vorbea de Ilu,
(Căci și la el a mers cu iuțea navă,
Cătând pentru săgeți un ir de pus
Pe vârful lor, spre-a duce-n răni otravă;
Dar fric-având de zeii cei de sus,
Nu-i dete-unsoarea Il cel plin de slavă.
I-a dat-o însă tata, când i-a spus,
Că-i fuse tatei drag peste măsură),
Să vie el acu-ntr-acea făptură
Aci-ntre pețitori, s-audă sfatul
Ce-l fac acești nemernici între ei,
Și-n veci de veci amar le-ar fi-nsuratul
Dar, negreșit, acestea sunt la zei,
Să vie-ori nu să-și curețe palatul
Sărmanul Odiseu de-acești mișei!
Dar totuși eu te-ndemn, că foarte-mi pasă,
Cum poți s-alungi pe pețitori din casă.
Ascultă deci și-mi ia cuvîntu-n seamă!
Tu cheamă mâine pînă-n zori pe-ahei
La sfat obștesc — dar negreșit îi cheamă —
Vorbește-apoi și martori ia pe zei
Și cere-acestor prinți, dar făr’ de teamă,
Să plece pe-unde au averi și ei.
Iar mamă-ta, de-i place măritată,
Să plece-acasă la bogatu-i tată
Și-acolo nunta-n pace i-o gătească
Și zestre-i dea atît cît e cu drept
O fată dragă zestre să primească.
Iar tu apoi, așa-i mai înțelept,
Gătește-o navă (dar să nu-ți lipsească,
De vrei să birui, inima din piept)
Cu douăzeci de soți, și mergi și cată
Cam ce vorbesc pe-airi de dusu-ți tată.
Căci ori va ști vrun om vro știre-anume,
Ori Zvonul cel ce n-are alte trebi
Decât, pornit de Zeus, s-alerge-n lume.
Deci du-te-ntâi la Pilos, ca să-ntrebi
Pe Nestor, moșul cel cu vrednic nume;
Și-apoi la Menelau, îndeosebi,
Căci dintre-ahei, din toat-a noastră turmă,
Acasă el sosit-a cel din urmă.
De-auzi că-i viu și că de-ntors îi pasă,
Oricâte-amaruri date-acum îți sunt,
Tu rabdă tot și-un an întreg mai lasă.
Dar dac-auzi că-i mort și e-n pământ,
Tu-n dulcea țară-ntoarce-mi-te-acasă
Și-ntâi de toate-nalță-i un mormânt.
Iar cînd va fi și-aceasta împlinită,
Găsește-i mă-tei omul și-o mărită.
Și-apoi cînd și-astea le-ai fi pus la cale,
Atunci să te gândești cum să dobori
Pe toți aci-n palaturile tale,
Pe-acești nerușinați de pețitori,
Pe faț-ori și pe-ascuns. Dar nu agale
Și nici să nu te lași pînă-i omori.
Și nu-ți mai stea copilării în minte,
Căci nu mai ești copil de-acu-nainte!
Ori n-auziși ce nume plin de veste
Prin lume-și dobîndi, căci a trimis
Într-altă lume vrednicul Oreste
Pe-acel nelegiuit care-a ucis
Pe tată-său? Deci bună pildă-ți este!
Ești mare și frumos și cap deschis,
Deci fă ca să vorbească mari de tine
Cuvinte-acei din veacul cel ce vine!
Și-acum, eu sunt silit să plec la navă,
La soții mei, căci prea zăbavă fac
Și poate-or fi mirați de-a mea zăbavă.
Și-acest îndemn ți-l pui, de-ți e pe plac,
La inimă, și vezi de fă ispravă.”
Și-a scos cuvinte-oftate Telemah:
„Din suflet mi-ai vorbit, ca un părinte,
Și-n veci le voi ține comoară-n minte.
Dar orice grabă ai și-oricât de mare,
Mai stai puțin, te rog! Să faci măcar
O baie-ntâi, să iai ceva mâncare —
Și cum să pleci așa, fără de-un dar,
Ieșind din casa mea ca orișicare?
Aș vrea să-ți dau vrun lucru, bun și rar,
Să-l ai odor de-a pururi de la mine,
C-așa-și dau doară oaspeții-ntre sine!”
Răspunse Atena-atunci: „Te rog și-l lasă
Pe cînd mă-ntorc. Și nu mă mai opri,
Și-atunci mi-l dai să-l duc cu mine-acasă.
Și-alege-mi unul care crezi c-ar fi
De mare preț, că foarte mult îmi pasă.
Și-alt dar de preț, al meu, ți-l va plăti.”

Iliada Cântul I Partea a II-a

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu ca tovarăș al lor mă dusesem din Pilos, din țara-mi
Cea de departe de tot; mă poftiseră ei de la sine.
După putere luptam singuratic și eu, dar cu dânșii
Nimeni n-ar fi îndrăznit să se măsure-n ziua de astăzi.
Totuși de mine-ascultau, ținând seamă de spusele mele.
Hai dar și voi ascultați: e mai bine s-asculți și de altul.
Tu, Agamemnon, deși ești puternic, să nu-i iei femeia.
Lasă-i-o; de la început cu ea-l dăruiră Danaaii.
Nu te purta, o Ahile, și tu, dușmănește, cu craiul;
N-a fost vreodată de-asemenea cinste părtaș un al doilea
Domn de toiag purtător, dăruit cu mărire de Zeus.
Dacă tu ești un viteaz și ai pe-o zeiță de mamă,
El e mai mare, fiindcă-i stăpân pe mai multă oștire.
Hai potolește-te, Atride, și tu; eu te rog cu-nadinsul,
Lasă mânia și cruță pe-Ahile, că el este scutul
Nerăzbătut al Aheilor, când se pornește războiul.
”Zise lui Nestor atunci mai-marele-Atrid Agamemnon:
„Vorbele-ți toate sunt bune și drepte, cinstite bătrâne,
Dar mai presus de noi toți vrea dânsul aicea să fie,
Să-i înfrâneze pe toți și la toți să-și întindă domnia
Dând tuturora porunci, dar n-o să-l asculte nici unul.
Dacă voinic și războinic făcutu-l-au nemuritorii,
Datu-i-au oare și voia pe alții să-i facă de ocară? ”
Sare la rându-i Ahile și astfel îi curmă cuvântul:
„S-ar cuveni negreșit să-mi zică mișel și netrebnic,
Dacă pleca-m-aș smerit și orbește la tot ce mi-ai spune.
Altora tu rânduiește, dar mie să nu-mi dai poruncă.
Nici mai îmi trece prin minte s-ascult de poruncile tale.
Însă eu una ți-oi spune și bine înseamnă-ți-o-n minte:
Brațele nu mai ridic să mă-ncaier cu tine sau altul
Pentru femeie, că dată-i de voi și de voi mi-e răpită;
Însă din tot ce mai am la corabie-n corturi la mine
Nu vei putea tu nimica să-mi iei cu puterea și sila.
Haide, poftește și-ncearcă, de vrei ca să vadă cu toții.
Cum șuru-va pe loc sub lancea mea sângele-ți negru! ”
Astfel cu grele cuvinte amândoi între ei se sfădiră,
Și ridicându-se sparseră sfatul de lângă corăbii.
Merse Ahile spre corturi, la vase totuna de-nalte,
Oastea-i cu sine luând și pe Menețianul Patroclu.
Iar Agamemnon atunci spre mare o corabie-mpinse,
Puse vâslași douăzeci înăuntru și jertfa spășirii
Pentru Apolon, și-aduse pe fata chipoasă a lui Hrises,
Iar căpitan de corabie a fost iscusitul Ulise.
După ce ei se suiră, plecară pe cale de ape.
Iar Agamemnon da zor să se curețe oștile-n scaldă.
Toți se spălau și aruncau lăutorile, zoile-n mare
Și lui Apolon dau jertfe, ardeau hecatombe depline,
Capre și tauri pe marginea mării cea neroditoare,
Fumul de arsură a fripturii la cer se suia-n rotocoale.
Asta făcură prin tabără ei. – Iar Atrid Agamemnon
Nu da uitării ce-n sfadă-l făcu s-amenințe pe-Ahile,
Și s-a întors poruncind lui Taltibiu și lui Evribate,
Crainicii lui, amândoi slujitori deopotrivă de harnici:
„Mergeți acuma la cortul pe unde-i Ahil Peleianul,
Pe-mbujorata Briseis de mână luați și-mi aduceți.
Dacă el nu vrea s-o deie, -nsoțit de mai mulți mă voi duce
Eu s-o ridic de la el, și atunci mai amar o să-i fie. ”
Astfel le zise, pornindu-i cu cea mai grozavă poruncă.
Ei peste voie pășind pe aproape de marea pustie,
Merseră la Mirmidoni, nu departe de năvi și de corturi,
Unde-l aflară la cort pe lângă-a lui navă smolită.
Cum îi văzu pe-amândoi, el n-avu deloc bucurie.
Crainicii steteră-n față-i, cuprinși de rușine și teamă;
Nu cutezară măcar binețe să-i dea, să-l întrebe,
Dar dumerindu-se, așa-i agrăi ca prieten Ahile:
„Crainici, noroc vouă, soli trimiși de bărbați și de Zeus!
Haideți încoace. Nu voi, Agamemnon e numai de vină;
El doar pe voi v-a trimise pe-aici după fata lui Brises.
Du-te și scoate-o din cort, mărite Patrocle, și dă-o
Celor doi crainici s-o ducă. Dar martori să fie naintea
Preafericiților zei, tuturor muritorilor oameni
Și a tiranului crai, dac-o fi oarecând să mai fie
Iarăși nevoie de mine să apăr de cruntă pieire
Oștile lui. Dar el turbă și-i orb de cumplită mânie,
Nu-și mai dă seamă, nici cată-napoi și-nainte să vază
Cum la corăbii se pot război fără pierdere-Aheii. ”
Astfel a zis, și Patroclu fârtatului său se supuse;
Scoase pe dalba Briseis din cort și o dete s-o ducă
Crainicii. Dânșii luând-o porniră-napoi spre corăbii;
Silnic femeia pășea împreună cu ei. Iar Ahile
Merse și stete plângând pe marginea mării albastre,
Singur, departe de-ai săi, privind spre noianul de ape,
Brațele-ntinse și rugă fierbinte rosti către Tetis:
„Mamă, de vreme ce-mi deteți din naștere zile puține,
Cinste măcar trebuia să-mi dea mie-mpăratul olimpic,
Cel care tună-n văzduh. Dar nu mă cinsti el acuma
Cât de puțin, căci marele Domn Agamemnon Atride
M-a înjosit, că luatu-mi-a darul și-l are la dânsul. ”
Astfel a zis lăcrimând; auzitu-l-a mamă-sa, Doamna,
Tocmai din mare, din fund, de pe lângă bătrânul ei tată.
Grabnică ea ca o ceață răsare din undele albe,
Vine și șade-naintea feciorului ei care plânge
Și-l netezește cu mâna și zice cu drag lui Ahile:
„Ce plângi tu, fătul meu scump? Ce jale te-ajunse pe tine?
Spune-mi tu mie și nu-mi tăinui, ca s-o știm împreună. ”
Zise din greu suspinând viteazul cel iute ca șoimul:
„Știi tu, și ce să-ți înșir câte toate știute de tine?
Fost-am la Teba, cetatea de piatră a-mpăratului Vultur,
Am pustiit-o și-adus-am în tabără prăzile toate;
Oameni și-avuturi Aheii cinstit împărțiră-ntre dânșii.
Pe-mbujorata Hriseis o deteră lui Agamemnon.
Tatăl ei, Hrises, ca preot slujind lui Apolon arcașul,.
Vine la vasele Aheilor cei ferecați în aramă,
Vrând să răscumpere fata-i cu o mare mulțime de daruri.
Preotu-n mână ținând pe o cârjă de aur cununa
Zeului Febos Apolon, de-Ahei se ruga deopotrivă,
Dar mai cu seamă de-Atrizi, cele două mai mari căpetenii.
Cum l-auziră, cu toții strigau, învoindu-se Aheii
S-aibă rușine de preot, primindu-i bogatele daruri.
N-a fost îndemnul acesta pe plac lui Atrid Agamemnon
Și fără milă respinse pe Hrises cu aspră poruncă.
Foarte-amărât se întoarse bătrânul și ruga-i rostită
Febos voios auzind, că mult mai ținea el la preot,
Vajnic începe să tragă-n Ahei, de picau din oștire
Morți cu duiumul și-n tabăra mare zburau ucigașe
De pretutindeni săgeți. Dar cum tâlcuitu-ne-a Calhas,
Ca un deplin știutor, ce cugetă arcașul olimpic,
Eu cel dintâi am dat sfatul pe zeu să-mpăcăm.
Dar de astaSe-nfurie Atrid și, sculându-se-ndată-n picioare,
M-amenință cu o vorbă ce-acuma o vezi împlinită.
Iată că puser-Aheii pe fată-n corabia neagră
Și-o petrecură la Hrisa cu jertfe de dat lui Apolon,
Iar pe copila lui Brises, răsplata ce-mi deteră Aheii,
Crainici trimiși de Atrid adineauri din cort mi-o luară.
Însă, tu mamă, de poți, ocrotește și apără-ți fiul.
Repede du-te-n Olimp și acolo te roagă de Zeus,
Dacă vreodată făcutu-i-ai bine cu fapta ori graiul.
Te-am auzit doar acasă la tata eu însumi adese
Cum te mândreai povestind că pe Zeus cel negru de nouri
Singură tu între zei îl feriși de prăpăd și ocară,
Când s-apucaseră-n lanțuri odată să-l ferece zeii,
Hera, Poseidon și Palas Atena. Căci tu, o, zeiță,
Dusu-te-ai și-ai izbutit pe marele zeu să-l dezlănțui,
Iute chemând în Olimp pe cel cu o sută de brațe,
Căruia zeii îi zic Briareu, Egeon muritorii,
Un uriaș care-ntrece-n putere pe tată-său Cerul.
Dânsul alături de Zeus se puse, fălos de mărire;
Zeii, de el îngrozindu-se, nu-l mai legară pe Zeus.
Ast-amintește-i, în fața-i te-așterne și-apucă-i genunchii,
Roagă-l de vrea pe Troieni la arme cumva să-i ajute
Și cu înfrângeri pe-Ahei să-i împingă spre mal la corăbii,
Pentru ca astfel de craiul lor toți să se bucure-Aheii
Și ca să vadă ce orb a fost marele Domn Agamemnon,
Când a făcut de rușine pe cel mai viteaz din Ahaia. ”
Tetis, cu lacrimi în ochi, așa i-a răspuns lui Ahile:
„Vai, o copile, de ce te-am născut și crescut ca să suferi?
Bine ar fi fost să rămâi neatins și neplâns la corăbii,
Căci numărate sunt zilele tale și scurtă ți-i viața;
Scris e să mori în curând, și totuși nu-i altul ca tine
Nenorocit, în palat te-am născut să fii pradă răstriștii.
Eu mă voi duce-n Olimp, pe muntele-n veci troienitul,
Și-astea le-oi spune lui Zeus străfulgerătorul, și poate
El să m-asculte. Tu stai până-atuncea la repezi corăbii,
Ține mânia pe-Ahei și lupta-ncetează cu totul.
Zeus de ieri a purces și s-a dus la ospețe cu zeii
Spre Okeanos departe la bunul norod etiopian
Și-are să vie-n Olimp în ziua de-a douăsprezecea.
Eu mâneca-voi atunci spre casa de-aramă a lui Zeus
Și-l voi ruga în genunchi și poate pe el să-l înduplec. ”
Asta zeița grăind, s-a dus părăsind pe Ahile
Mult supărat de Briseis cea bine la mijloc încinsă,
Care cu sila luată i-a fost. – Ulise-ntr-aceea,
Sfintele jertfe ducând, cu vasul ajunse la Hrisa.
Cum au intrat în limanul adânc înaintea cetății,
Pânzele strânseră, le-adăpostiră-n corabia neagră
Și răzimară catargul de furcă dând drumul la funii
Și-naintarã vâslind către mal la popas de corăbii,
Cangea lăsară-n afund și legară frânghii de pripoane.
S-au pogorât după asta cu toții pe marginea mării
Și au cărat hecatomba menită lui Febos Apolon.
Și pe Hriseis au luat-o din vasul pe mări plutitorul.
Iar chibzuitul Ulise, ducând spre altar pe copilă,
Tatălui ei cel iubit o încrede și astfel îi zice:
„Hrises, aici mă trimise mai-marele Domn Agamemnon
Fiica-ți iubită s-aduc și să-nchin spășitoare jertfire
Pentru Danai, îmblânzind pe Domnul de sus, pe Apolon,
Care ne-aduse prin tabără-amaruri și vaiete multe. ”
Asta rostindu-i Ulise i-o dete, și vesel bătrânul
Fata-și primi. Iar oștenii degrabă pe rând așezară,
Lângă altarul cel bine clădit, ale zeului jertfe
Și se spălară pe mâini și orzul sfințit ridicară.
Preotul brațele-ntinse și tare-ncepu să se roage:
„Tu cel cu arcul de-argint, m-ascultă, tu paznicul Hrisei,
Care vârtos ocrotești Tenedos și Chila prea sfântă,
Cum înainte mi-ai dat ascultare la ruga rostită
Aspru pe-Ahei pedepsind și cinstindu-mă astfel pe mine,
Iată și-acuma fierbinte te rog, împlinește-mi dorința:
Mântuie-ndată pe-Ahei și înlătură neagra urgie. ”
Astfel rugându-se zise, și Apolon i-ascultă rugarea.
După ce dânșii se roagă și orzul presară-ntre coarne,
Vitele-njunghie, grumazul sucindu-le, și le jupoaie;
Coapsele taie din trup, le înfășurã apoi în grăsime,
Împăturindu-le-n două, deasupra pun crudele cărnuri.
Despicături cuviosul aprinde și toarnă vin negru;
Stau împrejuru-i feciori și-l ajută cu țepele-n mână.
După ce arseră buturi și din măruntaie mâncară,
Carnea rămasă, tăind-o-n felii, în frigări o trecură,
O rumeniră frumos și o traseră de pe jeratic.
Când isprăviră cu totului tot și ospățul fu gata,
Benchetuiau; avea parte la fel fiecare-ntre dânșii.
Când după asta ei toți potoliseră setea și foamea,
Cănile ochi le umplură cu vin și cu apă feciorii,
Și tuturor în pocale turnau ca să-nceapă-nchinarea.

Iliada Cântul II Partea a III-a

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De asta Etolii ca Domn îl aleseră acuma pe Toas.
El patruzeci de corăbii smolite aduse la Troia.
Idomeneus vestitul în suliți mâna pe Cretanii
Cei din Gortina cea bine încinsă cu ziduri, din Cnosos
Și din Miletos, din Lictos, din albul Licastos,
Din Rition și din Festos, tihnite și largi amândouă;
Și-alții din Creta, din mare ostrov cu orașe cu o sută.
Idomeneus, vestit la război, li-era căpitanul
Și Merione, leit ucigașul bărbaților, Ares.
Ei au venit aducând optzeci de smolite corăbii.
Iar Tlepolem Heraclidul, oșteanul puternic și mare,
Nouă corăbii aduse cu oameni delii din ostrovul
Rodos, pe unde trăiau osebit locuind în ținuturi
Trei, Ialisos și Lindos și albul Camiros. La dânșii
Comănduia Tlepolem, vestitul în lupta cu suliți;
Tată Heracle i-a fost și Astiohia mama, pe care
Tată-său o dobândi din Efira, la râul Seleis,
Când pustiau la cetăți de oameni voinici apărate.
Cum a crescut Tlepolem la curtea cea bine-zidită
Numaidecât a răpus pe-al tatălui unchi după mamă,
Om cărunțit pe atunci, pe Licimniu, răsadul lui Ares.
Iute corăbii clădind și-adunând și mulțime de oameni,
El luă fuga pe mare, fiind în primejdie acolo;
Rudele-l amenințau, Heraclizii, nepoții și fiii,
Și, rătăcind, după multe necazuri, ajunse la Rodos,
Și, cucerindu-l, îl dete la trei seminții osebite
Scumpe lui Zeus, al lumii și-al zeilor Domn. Și de-aceea
Dumnezeiești avuții s-au tot revărsat peste dânșii.
Iar de la Sime veni în trei vase totuna de-nalte
Fiul Aglaii și-al lui Haropos, Nireu domnitorul;
Dintre oștenii Danai veniți cu Atrizii la Troia
Cel mai frumos era el după neîntrecutul Ahile,
Dar de putere lipsit și urmat de oștire puțină.
Cei din Nisiros, din Casos, apoi din Crapatos, din Coos,.
Unde domnea Evripil, din ostroavele zise Calidne
Fură sub doi căpitani, Fidip și Antifos, feciorii
Craiului heraclean, seminție slăvită, Tesalos;
Ei cu treizeci de corăbii veniră să lupte la Troia.
Locuitorii din Argos, ținutul pelasgic, oștenii
Cei din Alope, din Alos și cei din Trahina, din Ftia
Și din Helada, din țara femeilor mândre; bărbații
Căror Ahei le ziceau, Mirmidoni și Elini deopotrivă –
Ei în cincizeci de corăbii aveau căpitan pe Ahile;
Dar își uitaseră acum de zăngănul groaznic de arme
Nemaiavând pe nici unul în frunte să-i ducă-n bătaie.
Tot la corăbii mocnind ședea încă iutele Ahile
Plin de mânie că-i fusese răpită Briseis, femeia-i
Scumpă robită de el după multe trudiri la Lirnesos,
Când cele două cetăți, Lirnesos și Teba, luase
Și ucisese pe Mines și pe Epistrofos, feciorii
Meșteri în suliți ai craiului Evenos Serepianul.
Zace de ciudă, dar el în curând o să fie-n picioare.
Cei din Pirasos, cetatea cu pajiști în floare, cu sfântă
Prejmuitur-a Demetrei, și cei din Filache, din Iton,
Maică de turme, și cei din Antron de la marginea mării
Și din Pteleos, bogatu-n pășuni, ascultau de vultanul
Protesilau, dar el mort zăcea pe sub neagra țărână
Și cu obraji sfâșiați îi rămase nevasta-n Filache,
Casa lui neisprăvită, căci fusese ucis de săgeata
Unui Dardan pe când el sări din corabie-ntâiul
Între Aheii sosiți pe malul troian. Și măcar că
Oastea-i avea căpitan, ea tot mai tânjea după dânsul.
Doar o stoli la război răsadul lui Ares Podarches,
Al lui Ificlos, fecior din Filache, bogatul în turme,
Frate mai tânăr de ani al lui Protesilaos voinicul,
Nu și mai bun ca oștean; de-aceea și oastea-i de-a pururi
Jalnic ofta după el, deși avea cine s-o mâne.
Ei au venit aducând patruzeci de smolite corăbii.
Locuitorii din Fera, de-aproape de lacul Boibeic,
Cei din Glafira, din Boibe, din dalbul Iolcos, în unspre-
Zece corăbii veniră și-n frunte-le aveau pe Eumelos
Care-avea tată pe-Admet și mamă pe-Alcesta slăvita,
Cea mai frumoasă din fetele craiului nobil Pelias.
Cei din Metona și cei din orașul vecin Taumachia,
Din Melibea și din Olizon de prin țara stâncoasă
Fură conduși de arcașul dibaci Filoctet, care aduse
Șapte corăbii la fel, cu cincizeci de vâslași fiecare,
Bine cu arcul deprinși a se bate vârtos. Dar de patimi
Greu suferind, Filoctet rămase în Lemnos ostrovul,
Unde-l lăsară Aheii muncit de-o amarnică rană:
Fusese doar el mușcat de un șarpe hain, și de-aceea
Stete pe-acolo gemând; dar fost-a menit ca Danaii
De la corăbii curând să-și aducă aminte de dânsul.
Oastea-i ofta după el, deși avea cine s-o mâne;
O întocmise Medon, copilul din flori al femeii
Rena născut cu Oileus cel pustiitor de orașe.
Locuitorii din Trica și cei din Itome stâncoasa
Și din Ehalia cea cârmuită de craiul Evritos,
Fură porniți la război de meșterii vraci ai oștirii,
Cei din Asclepiu născuți amândoi, Podalir și Mahaon.
Dânșii aduseră-n Troia treizeci de scobite corăbii.
Cei din Ormeniu apoi, din Iperia, unde-i fântâna,
Cei din Asteriu și cei din Titanos cu creștete albe
Domn au avut pe fălosul bărbat Evripilos, feciorul
Lui Evemon, care aduse cu el patruzeci de corăbii.
Cei din Argisa, pe urmă, și cei din orașul Girtona,
Cei din Elona, din Orta, din Oloosona cea albă
Merg la război sub oșteanul luptaci Polipete, feciorul
Lui Piritous, al cărui părinte fu veșnicul Zeus.
Pe Polipete-l născu Hipodamia mândra, vestita,
Când Piritous bătu pe Centauri, păroasele fiare,
și-i izgoni de pe muntele lor Pelion spre ținutul.
Eticienilor; nu era singur, ci cu-al lui Coronos
Fiu, Leonteu Chenianul, răsadul lui Ares.
Iar Polipete aduse cu el patruzeci de corăbii.
Vase-a mânat douăzeci și două din Chifos Guneus
Și l-au urmat Enienii precum și Perebii războinici
Cei dimprejurul Dodonei, din țara cu iernile grele
Și din olatul pe unde e râul plăcut Titaresiu,
Care-și îndrumă-n Peneus frumos curgătoarele-i unde,
Nu și le-amestecă însă de loc cu-a lui apă argintie,
Doar pe deasupra de tot se scurge smolit ca uleiul,
Pentru că-i brațul lui Stix, grozavul șuvoi al jurării.
Peste Magneți era Domn Protoos Tendredonianul.
Ei de la râul Peneus veniră și din pădurosul
Plai Pelion; îi ducea la bătaie Protoos cel iute,
Care adusese cu el patruzeci de cernite corăbii.
Iată ce mulți la corăbii erau căpitanii și craii.
Muză, mai spune-mi tu care din toate și toți fu mai vrednic
Fie oștean ori sirep în tabăra lui Agamemnon?
Feretiades Eumelos avut-a, mânate de dânsul,
Cele mai aprige iepe, ca paseri de repezi la fugă,
Toate de-o vârstă, totuna la păr și totuna de-nalte,
Doar le păscuse-n Pereia el însuși arcașul Apolon.
Iepe au fost ele amândouă, dar spaimă stârneau în războaie.
Aias Telemonianul era mai viteaz decât alții
Cât a mocnit de mânie, departe de tabără, Ahile,
Care fu cel mai viteaz și avea telegarii de frunte.
Dar la corăbii acum stătea la o parte Ahile
Tare-nciudat pe Atrid Agamemnon, păstorul oștirii.
Cetele lui de voinici petreceau pe la marginea mării,
Unii cu discul zvârlind și alții cu lancea, cu arcul;
Iar telegarii stăteau pe la carele lor fiecare
Și la trifoi hrăpăiau și la țelini crescute prin smârcuri.
Carele bine-nvelite stau trase-n domneștile corturi.
Dornici de-al lor căpitan, în pogheazuri umblau Mirmidonii.
Unde și unde prin tabără, neluând parte la luptă.
Armia-n urmă porni ca pârjol ce-ar aprinde pământul;
Duduie câmpul și geme la fel ca în vremea când Zeus
Fulgerătorul răzbubuie muntele Arima, în jurul
Lui Tifoeus, pe unde se zice că-i iasma culcată;
Astfel la mersul oștirii gemea sub picioare pământul
Greu duduind, așa iute cu toții dau zor pe câmpie.
Vinteșa Iris trimisă-n solie din partea lui Zeus
Iute la Troia veni să aducă o jalnică veste.
Tineri Troieni și bătrâni la porțile craiului Priam
Stau adunați în sobor și sfaturi țineau între dânșii.
Zâna fugace, oprindu-se aproape, -ncepu a le spune.
Ea semăna la vorbire cu fiul lui Priam, Polites,
Care-n iuțeală-ncrezut, pândea ca o strajă pe culmea
Unei înalte movile, mormântul lui moș Esiete,
Gata să afle când da-vor Aheii năvală spre dânșii.
Astfel la chip prefăcută, da veste lui Priam zeița:
„Taică, tu stai la taifas și înșiri la povești ca în vremea
Când era pace și nu știi că strașnic încins e războiul.
Fost-am adese de față la lupte de oameni războinici;
Oaste mai mare, mai vajnică n-am pomenit eu ca asta.
Tocmai ca frunza de mulți, ca nisipul pe marginea mării,
Șesul străbat și tot vin să se bată cu noi spre cetate.
De-asta te sfătuiesc mai cu seamă pe tine, o Hector,
Ai tu în marea cetate a lui Priam destule ajutoare,
Oameni cu grai felurit din neamuri și țări osebite;
Fieștecare fruntaș să dea semn la supuși și să-i ducă
Drept la război, întocmindu-și pe oamenii săi fiecare.
”Zise, iar Hector îndată-nțelese că-i graiul zeiței,
Sfatul încheie pe loc și aleargă cu toții la arme,
Poarta deschid pe de-a-ntregul și ies năvălind cu duiumul
Valmeș pedeștri, călări, și larma și zarva-i nespusă.
S-află-naintea cetății un deal, pe câmpie departe,
Drept-răsărit și umblat în tot chipul de-o parte și alta;.
Oamenii-l cheamă Batia, iar zeii Mormântul Mirinei,
Sprintena fată amazoană. Acolo pe-aproape-n șiraguri
Se înglotiră Troienii și armia lor de-ajutoare.
Peste Troieni era Domn al lui Priam fecior, încoifatul
Hector, oșteanul măreț. Subt el se oștiră bărbații
Cei mai viteji și mai mulți și gata la luptă din suliți.
Iar pe Dardani îi ducea căpitanul războinic Eneas,
Al lui Anhise fecior și al dalbei zeițe Afrodita,
Zâna unindu-se-n văile Idei cu el, muritorul.
Nu era singur Eneas, ci cu Arheloh și Acamas.
Antenorizii, voinicii destoinici în orișice luptă.
Cei din Zeleia, oraș de la poalele Capului Idei,
Oameni cuprinși care beau din apa cernită Esepos
Fură conduși ca Troieni de Pandaros, al lui Licaon
Fiu arătos, dăruit cu arcul de însuși Apolon.
Cei din orașul Adrastia și din Apesos precum și
Din Pitiea și din răsărita Terea, cu toții
Fură sub cârma lui Amfios și-a lui Adrast, care avură
Tată pe craiul Merop din orașul Percote, prorocul
Neîntrecut, care oprea pe feciori de-a porni la războiul
Mistuitor de vieți; dar n-au vrut s-audă voinicii,
Ademeniți ei fiind de zânele negre-ale morții.
Cei din Percote pe urmă, din jurul lui Practiu, din Sestos
Și din Abidos, precum și din falnic-Arisba, stătură
Sub ascultarea lui Asios Hirtacianul, alesul
Cap de războinici purtat de roibii cei mari și sălbatici;
El din orașul Arisba veni, de la râul Seleis.
Iar Hipotoos ducea la bătaie Pelasgi de tot felul,
Vrednici în lupta cu lănci, din țara mănoasă-a Larisei.
Și ca tovarăș avea pe ortacul lui Ares, Pilaios.
Ei erau fiii lui Letos, fecior lui Teutamos Pelasgul.
Pirus viteazul apoi și Acamas conduse pe Tracii,
Numai pe care-i împrejmuie iutele-n val Helespontul;
Pe sulițașii Ciconi sub poruncă-i avea Eufemos,.
Al lui Trezenos fecior, nepotul măritului Cheas.
Iar pe arcașii Peoni îi duse la Troia Pirehmes
Din Amidon de departe venind, de la Axios, râul
Lat-curgător și cu apele cele mai mândre din lume.
Armia de Paflagoni o ducea Pilemenes bărbatul,
Din a Eneților țară ce crește catârii sălbatici;
Locuitori din Chitoros alături cu cei din Sesamos,
Care pe mal la Parteniu zidiseră case vestite;
Din Egialos, din Cromna și din Eritinele-nalte.
Pe Alizoni îi mânau la război Epistrofos și Odiu;
Ei de departe veneau, din Aliba, de unde-i argintul.
Hromis avea sub poruncă pe Mizi, și Enom ghicitorul,
Care, cu toate ghicirile-i, nu fu să scape de moarte,
L-a toropit Eacidul Ahile-n Scamandru, prin sorbul
Râului, unde viteazul pe-atâția Troieni mai ucise.
Forchis și-Ascaniu, un zeu în făptură, duceau de departe,
Chiar din Ascania, pe Frigienii cei gata de harță.
Mestles era, și Antifos, în capul Meonilor, fiii
Lui Talemenes voinicul și-ai zânei din lacul Gigaia;
Ei porunceau la Meoni, la cei de sub muntele Tmolos.
Nastes mâna la încaiier pe Carii de limbă străină,
Care-n Milet locuiau și pe muntele Ftiri pădurosul
Și pe la râul Meandru și sus pe-nălțimi la Micale.
Nastes pe ei i-aducea la război și Anfimahos, feciorii
Lui Nomion, o mândrețe amândoi, mai ales Amfimahos,
Care cu aur gătit ca o fată la luptă purcese,
Prostul; dar nu l-a ferit avuția de jalnică moarte.
El a căzut mai la urmă strivit de șoimanul Ahile,
Care-a prădat de pe el și toată podoaba-i de aur.
Pe Licieni îi mânară Sarpedon și Glaucos alesul,
Din depărtare, din Licia, unde se-nvolbură Xantos.

Odiseea/Cartea IV (1)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La Menelau.
Ajunși acum pe-amurg și-n înfundatul
Ținut Lacedemona-n munți silhui,
Mânau la Menelau, la nepătatul
Al Spartei domn vestit, la masa cui
Nuntași umpleau de chiote palatul.
El tocmai mărita pe fata lui
Cu fiul lui Ahil, și-n toată voia,
Căci el i-a fost promis-o chiar din Troia,
Iar zeii le-mplineau acum nuntitul.
Deci socrul Menelau o trimitea
Cu mare-alai și chiot la vestitul
Oraș mirmidonesc ce-l stăpânea.
Dar și pe Megapente-al său iubitul,
Născut târziu din roabă, -l logodea
Cu fata lui Alector, Ehemila,
Și-așa-i nuntea și fiul și copila.
Acolea-și petreceau în casă dară,
Vecini și cunoscuți, și-alt mult popor.
Vestit un cântăreț, de pe chitară
Cânta-ntre ei frumos, și-n fața lor
Doi inși, rotindu-se frumos, jucară.
Într-ăst răstimp, afară sub pridvor,
Frumosul car cu iuții cai s-oprise,
Cu cei născuți din Nestor și Ulise.
Văzu Eteoneu, bătrâna slugă,
La poartă pe străinii ce-așteptau
Și-ntră-n palat, ducându-se-ntr-o fugă
Să-i dea de știre-n sârg lui Menelau.
Deci stând vorbea, ca vrând să spuie-o rugă
„Stăpâne, să mă ierți, dar văd că stau
La poartă doi străini, și-așa se pare
C-ar fi flăcăi din neam ales și mare.
Ce zici? Să-i chem în cas-acum, părinte?
Să-i las să deshămeze mândrii cai,
Ori cate-și gazd-aiuri mai înainte? ”
Așa vorbi, și-atunci pletosul crai
Mâhnit îl ocărî, vorbind cuvinte:
„Te știu acum de-un veac, și nu erai
Nici prost, Eteoneu a lui Boete,
Și nici copil. Dar ești, cum văd, băiete!
Noi doi, pân-am ajuns aici acasă,
La câți străini n-am găzduit pe drum?
Și câți nu ne-au poftit la ei la masă!
Dar dare-ar Zevs din cer, măcar de-acum,
Să nu mai știm de lipsuri cum apasă!
Tu știi acestea, și mă-ntrebi! Dar cum?
Deshamă caii cei cu mândre coame,
Și vezi și de străini, că le-o fi foame! ”
Porni deci sluga și-ndemna din gură
Și pe-alți argați în ajutorul lui.
Deci caii uzi de jug și-alergătură
I-au dus în grajd, iar hamurile-n cui,
Și hrană pentru cai apoi făcură
Din orz amestecat cu-ovăz gălbui.
Iar carul de-un părete-l răzimară,
Și-n cas-apoi pe oaspeți îi chemară.
Ei foarte-uimiți erau aci-mpreună,
De-atâta slav-a mândrului palat,
Căci luciu ca de soare-ori cel de lună
Lucea din toate-oriunde-ai fi cătat.
Și-așa privind cu drag și-n voie bună,
Când lacomii lor ochi s-au săturat,
Intrară să se spele-n apa băii,
Iar roabele-au lăut și-au uns flăcăii,
Le-au dat mantale și tunici, și-ndată
I-au dus în casă și pe jelț i-au pus
Vecini cu Menelau, slăvitul tată
Și rege-Atrid. Iar apă le-a adus
În scump de aur ibricel o fată,
Și stând în față, le turna de sus,
În larg lighean de-argint, ca să se spele.
O mândră mas-aduser-apoi ele,
Cu pâne și mâncări pe dînsa puse;
Venind și bucătarul le-mpărțea
Fripturi pe discuri, și-un erold le-aduse
Frumoase cupe de-aur ca să bea.
Și-așa ședeau pe-acele jelțuri suse,
Și-n față Menelau, și-i tot poftea.
„Mâncați acum și beți din cupa plină,
Și-apoi vom întreba, mai după cină,
Ce oaspeți dragi avem pe azi în casă;
Căci nu sînteți copii din oameni răi,
Iar vița vi-e din regi, din Joe trasă,
Căci tați de jos nu nasc atari flăcăi. ”
Vorbind așa el a mai pus pe masă,
Ca mare cinste-a oaspeților săi,
Un spete-ntreg de bou, și gras și mare.
Și-așa steteau de vin și de mâncare.
Deci zise Telemac, plecându-și gura
Spre-a nu-nțelege-alt om, lui Pisistrat:
„Privește-n jur aci-ngrămăditura
De bronz și fildeș și de-argint curat,
Și auru-n odăi, și lucrătura!
Așa va fi la Joe prin palat!
Nespuse lucruri sînt aici, iubite,
Iar mințile, privind, îmi stau uimite! ”
Atridul însă le-auzi cuvântul
Și-așa răspunse la mirarea lor:
„Vai, dragii mei copii! Cu Zevs preasfântul
Să nu se prindă nici un muritor!
Căci el e-n veci, nu-l spulberă mormântul,
Și ține-averi de veci, ce-n veci nu mor.
Dar poate că-ntre oameni pot să fie,
Și poate nu, să-i pui alături mie,
Căci multe-averi adusei adunate,
Sosind, a opta vară, la ai mei,
Din multe drumuri rătăcit umblate
La cei de prin Egipt și-etiopei,
Prin Sidon, Chipru și-alte țări bogate,
Prin Libia, pe unde fată miei
De trei ori oaia-n an, și-așa vreau zeii
Că vii se nasc cu coarne-n frunte mieii.
Stăpîni ori slugi acolo niciodată
Ce-i lipsa de pășune n-o-nțeleg.
Și brînză au și carne-ndestulată,
Căci oile dau lapte anu-ntreg;
Și-averea mea pe-acolo-i adunată.
Ci-n vremea, vai, ce mă trudeam să-ncheg
Printr-alte țări avere cu de-ajunsul,
Ucise-un rău pe frate-meu pe-ascunsul,
Prin răul sfat al relei lui neveste!
Vai, nici o bucurie n-am de-aveii,
Iar casa mea azi zguduită este,
Căci foarte multe-am îndurat dureri.
Părinții voștri vi-or fi spus aceste,
Oricine-s ei, ce casă cu puteri
Fu casa ce-am pierdut, și prăpădită
Ce-avere-a ars într-însa-ngrămădită!
Aș vrea mai bine dintr-a mea măsură
De-averi să-mi fi rămas un sfert de-abia,
Dar vii să-mi fi rămas cei ce căzură
La Troia-n largul cîmp, din vina mea!
Că-i plâng pe toți, de-mi dă plânsoarea-n gură
Și-așa mă răcoresc în jalea mea,
Iar uneori mai tac pe-aci-n palaturi,
Căci și de plâns ca de-orișice te saturi!
Deci pe-alții-i plâng ce-i plâng, și mă mai lasă,
Dar când gândesc la unul dintre ei,
Nici somnul nu mi-e somn, nici masa masă,
Căci n-a răbdat nici unul dintre-ahei
La Troia mai cu drag! Și-acum spre casă,
Nici unul mai amar! Dar de la zei
Lui scrisă-i fu pesemne-acea urgie,
Și-o jale-acasă nesfîrșită mie!
Căci iată-l bietul om de cînd lipsește!
Și mult am întrebat pe toti să știu
De-i mort pe undeva ori mai trăiește,
Că n-aș mai plânge-așa de-aș ști că-i viu.
Bătrân, Laerte tată-su-l jelește
Și dulcea Penelope-a lui și-un fiu
Rămas copil, de-abia născut acasă. ”
Așa spunea, vorbind cu ei la masă.
Și-atunci nepotolit îl prinse dorul
De plâns pe Telemac. Și-așa ținând
Cu mânile-amândouă deci feciorul
Mantaua peste-obraji, plângea oftând.
Văzu și pricepu atunci păstorul
Popoarelor și sta-ndoit în gând:
Să-ntrebe-acum de-i Telemac ori nu e,
Ori stând s-aștepte însuși să i-o spuie.
Pe când prin suflet frământa deci asta,
Veni de sus din mândru-i foișor,
Elena cea cu mândru chip, nevasta
Cu mers măreț de zeu nemuritor.
Un mândru scaun deci îi puse-Adrasta,
Și-Alcippe sub picioare-un scump covor,
Un coș de-argint apoi Filo aduse,
Cel dat de-Alcandra lui Polib, ce fuse
Stăpân și-n Teba din Egipet stete
(Că-n case-aveau nespuse-averi, grămezi,
Și-a dat lui Menelau cel blond la plete
Și băi de-argint și aur și tripezi,
Elenei însă de-aur scump îi dete
O furc-atunci — minune e s-o vezi! —
Și-un coș de-argint cu mândră tivitură
De flori de aur la rotunda-i gură).
Pe-acesta deci Fil6 i-l dete-n mână
Și multe gheme-avea, de tort, în el,
Și-alături furca ei cu-albastra lână.
Pe-un scaun deci șezând, și-un scăunel
Având sub tălpi, puternica stăpână
Vorbi către bărbat și-a zis astfel:
„Știm oare-ori nu, iubite-al meu bărbate,
Ce oaspeți dragi ne vin să ne mai cate?
Și-ți mint, ori este-așa? Dar parcă-mi vine
Să cred că n-am văzut — și spaimă-mi fac
Să semene pe lume-un om mai bine,
Ca tânărul de-aici cu Telemac,
Pe care Odiseu (când pentru mine,
Nebuna, vai, mai bine-ar fi să tac,
Veneați sub Troia, greci din multe laturi)
Copil de țîță și-l lăsă-n palaturi. ”
Uimit de-al ei cuvânt, Atridul stete
Și-a zis așa: „Dar asta zic și eu!
Picioare-așa și mâni, și cap și plete
Și-asemeni ochi frumoși ca Odiseu!
Și chiar spuneam cât ajutor îmi dete
La Troia-n cîmp, oriunde-a fost vrun greu,
Iar el și-a pus — și mă uitam la dînsul —
Mantaua peste-obraji și-l prinse plânsul! ”
Răspunse-atunci flăcăul Nestoride:
„Al lui e-ntr-adevăr, și-i drept ce zici!
Dar el e om sfios, cum vezi, Atride,
Și-ntîiași dată e venit pe-aici.
Și nu-i frumos cu vorbe-a se deschide
fn fața ta, tu cel ce te ridici
Atît cu vorba-ncît ne este sfîntă
Și ca și-un glas de zeu pe toți ne-ncîntă.
Eu viu trimis de Nestor, de păstorul
Popoarelor, cu el, și-l petrecui,
Căci foarte-avea ca să te vadă dorul,
Și-un sfat să-i dai, ori pe vrun drum să-l pui.
Căci multe rabdă-n casa lui feciorul
Cu tată dus, cînd n-are-un om al lui!
Și-așa-i cu Telemac, că-i la strîmtime,
Că n-are tată și-i rămas cu nime! ”
A zis, și-Atrid striga speriat: „Vai, Tată!
Și zei din cer! Deci am aici, la noi,
Pe fiul unui om iubit ce-odată
Răbdat-a pentru mine mari nevoi!
Vai, dacă i-ar fi fost de ceruri dată
Cu bine, bietu, -ntoarcerea-napoi,
Ziceam că-l voi iubi, mai sus avîndu-l
Decît pe-oricare-aheu, și-aveam și gîndul
Aici în Argos să-i zidesc cetate
Și case mari să-i fac, și să-i strămut
Din Itaca și-averile-adunate
Și tot poporul lui! Și-am fi avut
Atunci noi doi și case-nvecinate
Și-atunci noi doi mai des ne-am fi văzut.
Și-atunci, nemaifiind ce să ne pună
Zăgaz în drum petrecerii-mpreună,
În pace-am fi trăit și-ntr-o unire,
Iubindu-ne frățește, pînă cînd
Cu nor ne-ar fi-nvălit obșteasca fire!
Dar poate însuși Dumnezeu, nevrînd
Să vadă-n lume-atîta fericire,
Privi cu ochii răi la noi, făcînd
Ca numai Odiseu, de care-mi pasă,
El singur, el, să n-aibă-ntors acasă! ”
Și-un plîns stîrnit-a-n toți cu ce spusese.
Plângea Elena, Telemac plângea,
Plângea și Menelau cu lacrimi dese.
Și ochi neplânși nici Pisistrat n-avea,
C-aminte de-Antiloc își adusese,
De cel ucis de fiul ce-l avea
Frumoasa Eos, dulce-a ceții fată.
La el gîndea, și-așa-ncepu deodată:
„Atride Menelau! Al meu părinte
Ne spune-acasă, ori de cîte ori
Vorbim de tine, cum c-ai fi cuminte
Mai mult decît oricare-alți muritori.
Ascultă-mi deci și cîteva cuvinte!
E jalnic lucru, negreșit, să mori
De-o moarte rea și plîng pe-un om atare
Și-aș vrea să-l plîngă toți și orișicare,
C-atîta parte-au muritorii, bieții,
Să-și tundă părul și să plîngă-n veci!
Așa murit-a-n floarea tinereții
Și frate-meu, și n-a fost între greci
Chiar cel mai rău. Tu-l știi din timpul vieții.
Eu nu l-am apucat trăind și deci
Eu nu știu, dar aud din vremi trecute
C-a fost și-n luptă bun și-n fugă iute. ”
Iar lui i-a zis Atride-atari cuvinte:
„Vorbești, iubite, drept și-așa cum știu
Vorbi acei născuți de mai-nainte
Și-au minte-n cap, de-a nu toca-n pustiu.
Dar ai, firește, -asemenea părinte!
Căci lesne poți cunoaște-oricînd un fiu
Din tați, cui Zevs le-a dat și-nsurătorii
Noroc frumos și buni din ea feciorii!
Așa i-a dat lui Nestor bătrînețe
Adînci și bune, și-i de-a vere plin,
Și-n jur copii frumoși cu firi istețe,
Iar veacul i se scurge-așa de lin.
Dar ștergeți, tineri, plînsul de pe fețe,
Și-acum să stăm de cină și de vin,
Și-n zori ce e de pus la cale-om pune
Și eu și Telemac, și ne vom spune. ”
Asfaliu deci aduse damigeana;
Și-astfel mîncau, poftindu-se-ntre ei.
Alt lucru însă născoci Ileana
Cea mîndră-n chip ca fericiții zei,
Căci puse-n vin prin cupe buruiana
Pe care dac-o guști cu vin ce-l bei,
Uiți și mînii și-amar și dor de casă
Și nici de-un fel de grijă nu-ți mai pasă!
Deci cînd o bei cu vin amestecată,
Să plîngi într-astă zi tu n-ai putea,
Chiar și de ți-ar muri iubitul tată
Și dulcea maică, nu, nici de-ai vedea
Că răii-ucid cu armă-nsîngerată
Pe-un frate-ori fiu al tău, de l-ai avea.
Atari vestite ierburi minunate
Avea Elena, și de mult ei date
De una Polidamna, de prin țara
Egiptului, că-n țara asta cresc
Nespus de multe ierburi cît e vara.
Acestea cînd le-amesteci, folosesc
La multe boli, dar multe-aduc amara
Pierire-n om; și toți cîți locuiesc
Acolo-s doftori de-orice boală crudă,
Că-l au pe Pèon toți egipții rudă.
Pe-aceasta deci punînd-o-n oluri pline,
A dat porunci să toarne-n cupe-apoi,
Și-așa-ncepu: „Să m-ascultați pe mine
Și tu bărbate-al meu, și-aceștia doi,
Băieți din oameni buni! Iar Zevs dă bine
Și rău, cum vrea, că-i unul peste noi!
Acum șezînd mîncați, iar eu voi spune,
Căci multe de-Odiseu știu lucruri bune!
Dar n-aș putea-nșira de-a rîndul toate
Și-ntreaga viață de viteaz a lui,
Căci nesfîrșit mi-ar fi, și nu se poate!
Dar numai asta una vreau s-o spui,
Din cîte mari a făptuit, nepoate,
Și-așa a fost, că însămi o văzui!
Deci, singur se răni cu răni cumplite,
Punînd pe el și haine zdrențuite,
Și-așa ca unul rău robit nevoii,
În chip de cerșetor trecut-a dar
Pe multe străzi prin tot orașul Troii
Și nimeni nici nu-l bănuia măcar.
Dar eu, cum cunoșteam pe toți eroii,
Vedeam că-i el, deși era murdar.
Și-l și-ntrebai, dar el cu multe-ascunsuri
Știa să-mi dea tot pe-alte căi răspunsuri.
Dac cînd l-am dus cu multă silă-n baie
Și cînd apoi cu untdelemn l-am uns
Și-am dat porunci să-l puie-ntr-alte straie,
El foarte mă jura să-l țiu ascuns,
Îmi spuse-apoi de taberile-ahae,
Ce gînduri au, ce lipsuri le-au ajuns.
Pe mulți troieni apoi sub spada-i puse
Și-n mal la greci destule știri le duse.
Troiencele bocind atunci urlară.
Dar eu mă bucuram, că m-a fost prins
Fierbinte dor să mă ren torc în țară.
Și foarte mă căiam, cu foc nestins,
Că Venus mă-ncurcase-n fapt-amară
Și-așa de-orbește-n mreje m-a cuprins:
Să-mi las și-averi și fata și palatul
Și-așa de bun și vrednic om, bărbatul! ”
Vorbi și Menelau, și-a zis cuvinte:
„Așa-i, nevastă, și e drept ce spui!
Eu foarte bine știu și gînd și minte
A multora eroi, că-i cunoscui,
Și multe țări vedeam eu mai-nainte!
Dar om ca Odiseu, cu firea lui,
Eu n-am văzut cu ochii mei pe altul,
Că mare suflet i-a mai dat Preanaltul!
Ce inimă-ndrăzneaț-avu ca leii
Și-n calul cel de lemn ce fuse scris
Să piarză Troia, cînd în el aheii,
Tot cei mai buni și tari ne-am fost închis!
Veniși și tu la cal, căci poate zeii
Spre-a da mărire Troiei te-au trimis;
Și nu erai tu singură, știi bine,
Era și Deifob cel bun cu tine.
Mult timp tu pipăiai pe cîmp rămasul
Și golul cal de pîndă, și-ncercai.
De trei ori deci l-ai ocolit cu pasul
Și mulți bărbați pe nume ne chemai,
Cu sunet prefăcut, luîndu-ți glasul
Al multora neveste de danai.

Odiseea / Cartea III (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În Pilos.
Așa-i fu scris în sfatul vrerii sfinte!
Deci nu-mi vorbi de el! Eu însă vrui
De-altce să-ntreb pe Nestor, că-n dreptime
Și-n minte multă nu-l întrece nime,
Și-aud că el văzu, domnind poporul,
Trei rânduri de vieți! Și este-acel
Cui drept ar fi să-i zici nemuritorul!
Uimit eu stau uitându-mă la el.
Deci spune-o, Nestor, tu, apărătorul
Și fala neamului aheu, ce fel
De moarte-avu Agamemnon craiul,
Și unde-a fost deci Menelau bălaiul
Pe când ucise-acest Egist pe-Atride?
Și cum urzi vicleanul uneltiri
Încât el slabul a putut ucide
Pe-un rege tare și cuprins de-oștiri?
N-a fost pesemne-n țările-argolide
Atridul Menelau, ci dus pe-airi?
Și-n pace deci putu, urmându-și țelul,
Să fie-așa-ndrăzneț Egist mișelul?”
Răspunse Nestor cel bătrân: „Voi spune
Deci toate-adevărat, precum le știu.
Dar însuți vezi, că minți în cap ai bune,
Cum fu cu-acest a lui Atride fiu.
Căci mâna dac-ar fi putut-o pune
Pe răul de Egist, să-l prindă viu,
Sau nengropat măcar, întins pe masă,
Atunci când Menelau s-a-ntors acasă,
Nici parte pe mormânt, măcar de-o mână
De lut pe el Egist n-ar fi avut,
Ci ruptu-l-ar fi cânii prin țărână
Și hrană corbii-n cuib l-ar fi făcut,
Și nici la cap plângându-i vreo bătrână
Bociri, aheii nu i-ar fi văzut,
Căci el într-adevăr, tu, Zevs preasfinte,
Cumplite gânduri și-a fost pus în minte!
Că-n timp ce noi făceam nemuritoare
Mari fapte-n Troia, el pe-atunci stetea
În fundul țării Argos la răcoare
Și, vrând pe Clitemnestra, o scotea
Din mintea ei, cu vorbe-amăgitoare.
Nu-l vru, ce-i drept, destulă vreme ea
Și relei fapte mult se-mpotrivise,
Căci buna minte încă nu-i pierise
Și-avea cu ea și-un cântăreț, să vadă
De cinstea ei, și-adins de-Atride pus
Să-i apere nevasta de vreo nadă.
Dar când ursita zeilor de sus
Pe-aceștia-i înnodă, ca ei să cadă,
Atunci Egist într-un ostrov l-a dus
Pe-acest proroc, lipsit de-ale mâncării,
Lăsându-l pradă paserilor mării.
Voios pe ea îns-o sui-n palatul
Și-odaia lui. Deci vecinicilor zei
El multe coapse-a ars, nerușinatul,
Și aur mult el dete pentru ei
Și mult stetea și-n temple cu-atârnatul
De-odoare mari țesute de femei,
Căci mare-o faptă săvârșise-n pace,
Cum n-a crezut nicicând să poată face.
Noi dar, plecând din Lesbos împreună,
Veneam și eu, și Menelau venea,
Cu-același gând și-aceeași voie bună.
Când flota însă Suniu-l ocolea,
Lovit-a Feb, din zarea de-unde tună,
Cu tari săgeți cârmaciul ce-l avea
Pe nav-Atrid, și-l dete-așa pieririi
Cu cârma-n mâni, în mijlocul plutirii,
Pe Fronte-Onetoridul, unul care
Fu cel mai meșter dintre câți erau
Să poarte-o cârmă-n vânt oricât de tare.
Acolo deci s-opri și Menelau,
Deși grăbit, să-i facă-nmormântare.
Dar când apoi plecând ei alergau
Cu vântul bun ce li-l dădură zeii
Și-ajunși au fost la muntele Maleii,
O stâncă-ntinde-un colț, intrat cu totul
Turna asupră-i, cu năpraznic hui,
Suflări de vânt, ce-al mării câmp scurmându-l,
Cumplit rostogoleau de spaim-oricui
Cât munții valuri, largu-ntreg umplându-l.
Deci duse-o parte-a ruptei flote-a lui
În jos spre Creta, cătră locu-n care
Un râu, Iardanul, curge-n larga mare.
O stâncă-ntinde-un colț, intrat cu totul
Acolo-n mare-aproape de Gortin,
Și-acolo valuri, dinspre Fest, în cotul
Din stânga ei năvălitoare vin
Când mari și iuți le prăvălește Notul.
O parte-a flotei deci intra deplin
În strâmtul loc, și toate se sfărmară.
Dar oamenii-au scăpat la mal afară.
Dar cinci corăbii i le-mpinse vântul
La vale spre Egipt, și i-au scăpat.
Acolo Menelau deci în pământul
Cu limbi străine-averi și-a adunat
Și aur mult și câte vru preasfântul.
Ci-ntr-ăst răstimp Egist cel blăstămat
Urzi prin Argos relele și-omorul,
Sfârșind pe-Atrid și supuind poporul.
Deci șapte ani el stăpâni-n Micene,
Ci totu-n urmă i s-a-ntors în rău.
Căci iat-Orest se-ntoarse din Atene
Și-ucise, răzbunând pe tatăl său,
Pe-acel Egist cu iscodiri viclene.
Și chiar făcea pomene-acest flăcău
Atât pentru Egist ucis de-aramă,
Cât și pentru becisnica sa mamă,
Și-n ziua asta s-a-ntâmplat să pice
Acasă Menelau cu multe-averi,
Pe cât putu-n corăbii să ridice…
Deci vezi și tu, nu face-ntârzieri
Ca nu cumva cât timp lipsești, voinice,
Să-ți facă prinții-acasă laț să pieri
Și domni s-ajung-apoi averii tale
Și-așa să-ți fie-o moarte-această cale.
Deci mergi la Menelau! Te-ndemn, fărtate,
Să mergi la el. Căci numai de curând
E-ntors de peste mări atât de late
Încât nici paseri, cele iuți, zburând
Nu pot în cursul unui an străbate
Atâta larg, iar bietul om nicicând
Nu poate-avea nădejde că mai scapă
De-l prind furtuni pe-atâta larg de apă.
Deci chiar acum și nezăbavnic pleacă
Pe nava care-o ai. Dar dacă vrei
Să mergi pe jos, pe-ntinderea cea seacă,
Îți dau pe unul dintre fiii mei,
Cu cai și car și tot, să te petreacă.
Să-l rogi despre-Odiseu să-ți spuie ce-i,
Și n-o să-ți mintă, că-i cu gânduri coapte.”
A zis. Și da-n apus. Și-apoi fu noapte.
Și-a zis Atene-atunci, luând cuvântul:
„Slăvite Nestor, bune-au fost ce-ai spus!
Dar vreme este, lui Poseidon sfântul
Să-i bem păharul cel din urm-adus!
Deci frigeți limbi, căci s-a umbrit pământul
Și sfânta zi subt el de mult s-a dus.
Nici nu-i frumos să stăm prea mult la masă
Și-i vreme-acum de somn și dus acasă.”
A zis. Și le-au turnat pe mâni, și-umplură
Prin cupe vinul crainicii ahei;
Au fript și limbi, și veseli începură
Să-nchine toți puternicilor zei;
Și-atât cât le-a plăcut să bea, băură
Atene-apoi și Telemac al ei
Făceau gătiri, rupând orice zăbavă,
Să plece-acum la mal în neagra navă.
Dar Nestor îi oprea: „O, nu, străine!
Ferească Zevs și zeii să vă las
Din casa mea, să mergeți de la mine
Ca și din casa unui om rămas
Sărac-lipit și gol de-oricare bine,
Nici țoale-având și nici un loc de mas
Și nici de oaspe-n casă pat mai moale!
La mine-i loc destul, și pat și țoale.
Și cât mai am suflarea cald-a vieții,
Eu, Nestor, asta n-aș putea s-o fac;
Și cât îmi vor trăi-n palat băieții,
Nu pot răbda să las pe Telemac
Să doarmă-n mal pe-o navă, ca drumeții!”
Răspunse-Atene-atunci: „Și-așa mă-mpac.
El cată să te-asculte-acum, bătrâne,
Și-așa e și frumos, și deci rămâne
Să doarmă-n casa ta, căci dânsul poate.
Eu plec la navă, pentru soții mei,
Că grija ei ne-o duc și-așteaptă, poate.
Dar și de-altfel mă laud că-ntre ei
Sunt cel mai vârstnic și-ngrijesc de toate,
Căci toți, ca Telemac, sunt tinerei
Și nici nu sunt argați cu plată, bieții,
Ci vin de dragul lor și-al tinereții.
Iar mâine-abia ce va albi lumină,
Eu plec la cauconi, așa socot,
Căci am la ei de mult, și nu puțină,
Datoare-o sumă, și-aș voi s-o scot.
Iar lui, fiindcă zeii-au vrut să-ți vină
Ca oaspe drag, ajută-i deci de tot:
C-un fiu de-al tău trimite-l c-o trăsură
Și cai voinici și buni de-alergătură.”
A zis Atene-așa, și ridicată
Zbura cu zborul linei cucuvăi;
Și toți au stat cu inima mirată.
A stat uimit și Nestor între-ai săi
Și-a prins de mâni pe Telemac deodată:
„Tu nu vei fi-ntre cei fricoși și răi,
Căci iată zeii te petrec, copile,
De-acum, din pragul tinerelor zile!
Căci n-a fost nimeni altul dintre-aceia
Ce-au casele pe-Olimp, n-a fost alt zeu,
Ci numai fiica ta, Tritogoneia,
Părinte Zevs, pe care și-Odiseu
Cu cinste ne-o ținea-ntre zei a treia.
Te-ndură, zână, deci de neamul meu,
De fii și de nevasta mea, stăpână,
Dă-mi nume bun și moartea lor amână!
Iar ție-ți voi jertfi un june, iubite,
Cu largă ceafă și cu mers neblând,
Nepus la jug, cu coarnele-aurite.”
Așa vorbi bătrânul domn, plecând
Cu fii și gineri și mulțimi pornite
Spre-naltul său palat. Și-n urmă, când
Ajunseră-n odăile umbroase,
Șezură toți la rând pe bănci frumoase.
Iar el pentru-nchinat un vin le dete
Păstrat de unsprezece ani, și-abia
Acum deschis din chiupul unde stete.
Pe-acesta deci prin cupe li-l punea
Și mult el se ruga grozavei fete
A Tatălui, spre-a fi iubit de ea.
Deci bând apoi destul din vinul dulce,
S-au dus pe-acasă toți ca să se culce.
Dar bunul Telemac acolea mase,
Durmind în pat, săpat în cerdăcel,
Iar Nestor moșul lângă el culcase
Pe-al său fecior, pe Pisistrat, acel
Ce-acum flăcău el unu-i mai rămase.
Iar Nestor în iatac durmi și el,
În cel mai dindărăt din tot palatul
Și doamnă-sa-i făcu, nevasta, patul.
Iar când veni și faptul dimineții,
Sculat bătrânul și ieșit ședea
Pe-o laviță cioplită, sub păreții
Palatului, din piatra ce lucea
Ca untdelemnu-n cioplitura feții.
Neleu pe-această bancă des ședea,
Dar el pe-atunci, de mult urmând-și sorții,
Intrat era-n locașurile morții,
Și-acum sta-n locu-i Nestor, purtătorul
Toiagului. Ieșind de prin palat,
Pe rând i se-aduna-mprejur poporul
De fii: Aret și Stratiu cel bărbat,
Perseu și Trasimede luptătorul
Și Ehefron; și-n urmă Pisistrat
Venea cu Telemac, și-umplură rândul,
De mâni pe el lângă bătrân ducându-l.
Iar Nestor începu: „Într-o clipită
Să-mi faceți, dragi copii, ce-aș fi dorit!
Și-ntâi să dăm Atenei mulțămită
Că ieri la jertfe-aievea mi-a venit.
Deci unul meargă-n câmp, și să-mi trimită
Văcaru-n vale-un june împodobit;
Iar altu-n mal s-alerge și să vază
Ca, numai doi vîslași lăsând ca pază,
S-aduc-aici pe dulcii frați de cruce
Ai oaspelui ce șade-aci-ntre noi.
Alt om dup-argintar mi se va duce,
Să sufle aur coarnelor, și-apoi
Voi ceialalți vedeți să mi s-apuce
De lucru-argații, că se lasă moi.
Să puie mese, bănci, s-aștearnă locul,
S-aducă apă și să-ncingă focul.”
A zis. Și gâfiiau fugind cu toții.
Sosi și juncul cel cu pașii grei;
Din neagra nav-apoi sosiră soții,
Venind și-Atene zâna-n rând cu ei.
Sosi și-un argintar ce-aduse loții
Și alte scule câte au acei
Ce știu lucra-mpodobituri de fală,
Cu clește și ciocan și nicovală.
Deci scoase Nestor aur, și-argintarul
Pe coarne-l potrivea frumos și-astfel
Încât s-o bucure pe-Atene darul.
Iar Ehefron de-un corn, și Stratiu cel
Voinic ținea de-alt corn, și cu păharul
De jertfă-Aret veni ținând supt el
Buchet de flori și apă din fântână,
Și orz ținea-ntr-un coș într-altă mână.
Ținea toporul cu-ascuțișuri bune
Voinicul Trasimed; ținea Perseu
Un vas gătit, ca sânge-n el s-adune.
Iar Nestor începu, chemând pe zeu,
S-arunce-n foc, cu multă rugăciune,
Și peri din fruntea juncului, mereu,
Și orz pe sfânta vatră să presare,
Și nu-nceta chemând cu rugă mare.
Iar când sfârși, se-nțepeni feciorul
Cel vrednic, Trasimed, și-aproape stând,
Izbi pe june în ceafă cu toporul.
Cu mușchii cefei rupți, căzu gemând
Și-adânc pe ochi i-a-ntins pierirea norul
Evridica atunci, cum sta văzând,
Cinstita doamnă, mare-un țipet dete,
Și-n cor țipară și nurori și fete.
Apoi l-au ridicat de jos și, gata
Ținându-l toți, cu-arama Pisistrat
Îi rupse-adânc din vine beregata.
Un negru val de sânge-a rîurat
Și sufletul din june atunci zburat-a.
Deci coapsele le-au scos și-apoi bogat
În seu le-au învălit, în pături grele,
Și-au pus și crunte măruntăi pe ele.
Bătrânul deci le-ardea pe crengi uscate,
Turnând deasupra vin, iar fiii săi
Țineau pe foc frigările-ncrîngate.
Când ele-au ars de tot, iar măruntăi
Ce-au fript dintâi au fost acum mâncate,
Tăiară-n pripă sprintenii flăcăi
Întregul june, și cărnuri împărțite
Frigeau acu-n țepușele-ascuțite.
Ci-n vremea asta a lui Nestor fiică,
Frumoasa Policaste ce-o avea
Din toate-ale lui fete cea mai mică,
Spăla pe Telemac și-i aducea
Manta pe largii umeri și tunică.
Deci când ieși din baie, el părea
Un zeu la chip, și toți doreau să-l vadă;
Și-așa el lângă rege-a mers să șadă.
Și fripte-având fripturi prisositoare,
Mâncau acum, și-n veselul păhar
Turnau voinici cu mâni alergătoare.
Deci când au isprăvit și-al jertfei dar,
Vorbit-a Nestor vorbe zburătoare:
„Băieți ai mei! Să puneți la un car
Doi cai frumoși, cu umblete zburace,
Să plece-al nostru oaspe-acum în pace!”
A zis, iar ei aduser-o trăsură
Cu roibi frumoși și cu-nfocate nări;
Și-n car a pus și pini și băutură
Femeia casei, și tot rari mâncări,
De care numai regii pun în gură.
În car deci Telemac, între urări
Urcându-se și-alături lui, să mîie,
Voinicul Pisistrat a-ntins de frîie
Și-a dat cu biciu-n cai, iar ei zburară,
Lăsând orașul Pilos, și mereu
Întreaga zi zburau pe câmp pe-afară.
Veni și-Amurg, și-umbrea-ntunerec greu
Și-ajunși în Fere, la Diocle-ntrară,
Acel ce-a fost nepot al lui Alfeu,
Iar tată-i fuse Orsiloh bătrânul;
Și-au mas aici, și-i ospăta stăpânul.
În zori deci Pisistrat fugarii-i prinse
Din nou la car, iar caii din picior
Băteau în curtea cea cu pietre linse.
Deci el plesni din bici, iar caii-n zbor
Treceau pe câmpul cel cu holde-ntinse.
Și-n urm-au isprăvit și drumul lor,
C-așa zburară roibii iuți ca focul.
Iar soarele-apunea și-umbrea tot locul.

Odiseea/Cartea VIII (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Jocurile lui Alcinou.
Deci foarte vesel Ares c-a găsit-o,
De mâini o prinse-apoi și i-a vorbit:
„Ei, haide-acum și culcă-te, iubito,
Și-alături dormi cu dulcele-ți iubit,
Căci soțul tău cărarea și-a pornit-o
La sinții cei cu graiul bâlbâit.”
Așa i-a zis și-o strânse-ncet și dulce,
Și-ardea și ea de pofta să se culce.
În pat, deci, s-au suit și se culcară.
Deodată însă cursa-și dete drum
Și multe lanțuri tari se revărsară
Și-i prinse latu-astfel, încât nici cum
N-aveau vreun chip de-a se mișca; deci, stară
Înfipți pe loc și nemișcați de-acum.
Și-atunci ei, în sfârșit, speriați văzură
Că nu mai pot scăpa din legătură.
Și iată că-n curând s-a-ntors din cale
Cumplitul șchiop, și mânios venea,
Căci Soarele cel îmbrăcat în zale
I-a spus ce e, căci Soarele-i pândea.
Deci, stând la naltul prag al casei sale,
Nebună furie-n piept îi clocotea
Și-așa striga, de faptele femeii,
Iar strigătu-i ajunse la toți zeii.
„Veniți, o Zevs, și voi ce-n vecinicie
Trăiți tot vii! Vedeți în patul meu
Un lucru slab, de râs și de mânie!
Că-și bate fata tatei Zevs mereu
De mine joc, că-s șchiop și-n ologie,
Și-n dragoste s-a dat c-un derbedeu,
Căci eu sunt un olog cu boală-n oase,
Iar el frumos, cu glezne sănătoase!
Dar nu-i de vină nimeni pentru mine
Decât acei ce-au fost părinții mei,
Oh, oh! De nu m-ar fi născut mai bine!
Priviți-i, deci, cum dorm, voi vecinici zei,
În patul meu și-n stare de rușine,
Iar eu mâhnit mă uit acum la ei!
Dar oricât se iubesc, lor nu li-e dulce
Și nu cred c-or dori să se mai culce!
Căci iată-acum un chin li-e nenfrânata
Dorinț-a lor. Că-n lanțuri pe-amândoi
Eu am să-i țin așa, până ce Tata
Nu-mi dă depline zestrele-napoi,
Pe câte i le-am dat, luându-i fata,
Cățeaua asta, cum vedeți și voi!
Frumoasă-i este fata, n-am ce spune,
Dar făr’ de frâu în poftele-i nebune!”
Așa striga, și s-adunau ca vântul
De iuți toți zeii la palat în jos.
Veni și cel ce zguduie pământul,
Poseidon mai întâi; veni sfătos
Ermias, cel ce are-adânc cuvântul,
Veni și-Apolo cel cu arc frumos.
Zeițele făceau că nu le pasă,
Și-au stat — știu eu! — și de rușine-acasă.
Deci zeii dătători de cele bune
Priveau din prag, și se porni-n curând
Un mare râs cu hohote nebune!
Și foarte se mirau și ei văzând
Acele lanțuri, căci erau minune.
Și-așa-ntre ei vorbeau acum zicând:
„N-au bun sfârșit păcatele făcute!
Și-ades domolul prinde pe cel iute.
Deși de tălpi atât de sprinten este
Vestitul Ares, dar venind încet,
L-a prins acum, deși e șchiop, Hefeste!
Deci bate-oricând pe sprinten un șiret!
Să dea, deci, gloabă furul de neveste
Spre-a nu se tot ținea de muieret!”
Așa vorbeau de faptă și de plată;
Ci-ntors spre Herme-a zis atunci deodată
Apolo Foibul, meșter al săgeții:
„Vestite vestitor, tu cel ce dai
Tot numai cele bune-ale vieții,
Să-mi spui adevărat: ai vrea să ai
În brațe-așa pe zâna frumuseții
Și prins în laț atât de strâns să stai?”
Deci Hermes a răspuns oftând de colo:
„Vai, dare-ar Dumnezeu, iubite Apolo!
De-aș fi-n de trei ori mai cumplite ițe,
Și-ați sta râzând să mă priviți și zei,
Și toate câte sunt în cer zeițe,
Și tot așa aș vrea, cuprins la sânul ei,
Să-i dorm așa cu capu-ntre cosițe!”
Și-au râs cu hohot fericiții zei.
Poseidon singur nu râdea de-aceste,
Ci mult ruga cu vorba pe Hefeste
Să rup-acele lanțuri încurcate,
Să iasă Ares, că-i ajunge-atât:
„Dă-i drumul! Că mă fac chezașul, frate,
Că totu-ți va plăti, cât ceri, și cât
E datină-ntre zei, și-i cu dreptate!”
Dar zise șchiopul foarte hotărât:
„Ah! De-asta nici nu-ți mai răci cuvântul,
Poseidon, tu cel ce cuprinzi pământul!
La omul rău e rea și chezășia.
În sfatul zeilor eu cum să-ți pui
Zălog cuvântul tău și omenia,
Când el, scăpat de-aici din lanțul lui,
N-ar vrea să-mi mai plătească datoria?”
Răspunse iarăși vechiul zeu: „Îți spui
Că dacă Ares ți-ar fugi, nepoate,
Eu însumi pentru el plăti-voi toate!”
Atunci răspunse șchiopul, deci: „E bine!
Eu nici nu pot nesocoti-ntre noi
Cuvântul tău, și nici nu se cuvine!”
A zis puterea lui Hefest și-apoi
Deschise-acele lanțuri de rușine,
Și-n clipa când scăpar-aceștia doi
Din lanțul lor, s-au repezit cu zborul
Spre Tracia unul, Ares luptătorul,
Iar zâna cea de-a pururi iubitoare
De zâmbete spre Pafos, unde-avea
Dumbrava ei și-altare jertfitoare.
Haritele-o spălară, deci, pe ea
Și-au uns-o cu miresme-ntăritoare,
De cari au zeii mari oricând ar vrea,
Și-n scumpe-au îmbrăcat-o mândre haine,
Cari sunt vederii-un dulce cuib de taine.
Acestea le cânta, deci, vestitorul
De cântece-ntre oaspeți. Și-ascultând,
Prea mult și Odiseu, pustiitorul
Cetăților, se bucura; și-n rând
Cu el se bucura și-ntreg poporul.
Iar regele Alcinou apoi, chemând
Pe Aliu și frate-său, un joc cerut-a,
Căci foarte mândru ei jucau bătuta
Și nimeni nu-i putea la joc învinge.
Luă, deci, mingea și spre cerul nalt
În nori umbroși zvârlea frumoasa minge
Plecat pe spate Aliu, iar celălalt
Sărind ușor și pân-a nu atinge
Pământul sur, o și prindea din salt.
Așa făcură jocul încercării
Cu mingea lor, zvârlind-o-n slava zării.
Apoi frumos își începură jocul
Pe largul loc de mult popor cuprins,
Săltării lor ades schimbându-i locul.
Iar tinerii-mprejur băteau aprins
Din mâini și tălpi, sporind într-înșii focul,
Și-un clocot pînă-n cer atunci s-a-ntins.
Răpit acum de ce vedea nainte,
Se-ntoarse Odiseu și-a zis cuvinte:
„Puternice Alcinou, și-al lumii toate
Tu cel mai vrednic neam care-îl văzui!
Pe drept te lăudași că nu se poate
Să-ntreacă-n joc alt neam pe-al tău! Și-avui
Prilej să-l văd, și glas de uimire-mi scoate!”
Deci nici nu mai putu, la vorba lui,
De vesel Alcinou un frâu să-și puie
Și-așa-ncepu poporului să-i spuie:
„Fruntași feaci! Cuminte om îmi pare
Acest străin și oaspete-Odiseu!
Deci haide-acum și dați-i fiecare
Un dar de oaspe, după gândul meu.
Sunt doisprezece regi în adunare,
Iar cel de-al treilea peste zece eu,
Și noi conducem țării-aceștia pașii.
Deci fiecare dintre noi, fruntașii,
Să-i dea tunică și manta curată;
Și fiecare aur, un cântar,
Dar toți s-aducem toate și deodată,
Ca el, mergând la cină cu-acest dar
În mâini, să-și aibă inima-mpăcată,
Și cer lui Evrial, c-a fost flecar
Și rău cuvânt i-a spus, să ni-l împace
Cu vorbe bune, ori cu vreun dar ce-i place.”
Așa le-a zis, iar ei se-nduplecară,
Deci fiecare-un crainic a trimis
S-aducă darul, chiar aici afară.
Venind apoi și Evrial, a zis:
„Mărite Alcinou! Acum eu, dară,
Îl rog pe oaspe și i-o spui deschis
C-aș vrea să fim cu dragoste-mpreună,
Și-i dau, ca să-l împac, o spadă bună,
De-aram-avându-și pânza ei, și iacă,
De-argint mâneru-ntreg, un lucru rar;
De fildeș alb e poleita teacă,
De-acum pilit de-un meșter argintar.
E bună armă și socot să-i placă.”
Vorbi-nvârtind în mână scumpul dar
Cu ținte mari de-argint, și-apoi se duse
Și-n mâini lui Odiseu vorbind i-o puse:
„S-o porți în pace, taică! Iar cuvântul
Ce-am spus aci-n nesocotința mea
Să-mi fie negrăit și ducă-l vântul!
Iar zeii-atoatevăzători să dea
Să-ți vezi din nou nevasta și pământul,
Căci rea e soarta prin străini și grea!”
Așa vorbi-mpăcând cu-acestea sfada.
Deci zise și-Odiseu, primindu-i spada:
„Și tu cu pace, dragul meu! Iar Joe
Să-ți dea din ceruri tot ce-ai vrea să ai
Și fac-așa să nu mai simți nevoie
Nicicând de-acum de spada ce mi-o dai
Cu-atâta drag, și-o iau cu-atâta voie!”
A zis și peste piept viteazul crai
Încinse spada cea cu ținte dese.
Ci-n vremea asta soarele-apusese.
Și-au fost de față darurile-aduse,
Pe cari le-au dus ai regelui flăcăi
Cu crainici la palat, unde le puse
Cu rost și rând regina prin odăi.
Iar regele, plecând de unde șezuse,
Porni spre casă, și cu toți ai săi
Sosind, ședeau pe nalte bănci prin sale.
Și-așa vorbind, a zis nevestei sale:
„S-aduci o ladă care-o ai, Harete,
Mai mândră prin cămări. Și-n ea să pui
Tunică și manta, și tot ce-i dete
Acest popor ca dar, și să i-o-ncui.
Și-n vas de-aramă slujnicele fete
Să fiarbă apa pentru baia lui,
Încât apoi, cu toate-n rând, regină,
El făr’ de griji să stea cu noi la cină,
Voios de-ospăț și glasul lirei sfinte,
Iar eu îi dau acest ulcior cu flori
De aur scump, ca să-și aduc-aminte
De mine-n casa lui de câte ori
La zei el va-nchina de-aci-nainte.”
A zis. Și-atunci, chemând pe slujitori,
Porunci să facă foc le-a dat Arete,
Și apă-n larg cazan s-aducă fete.
Deci ele-au pus căldarea cea de baie
Deasupra pe cărbuni; și când stetea,
Turnară apă și-au făcut văpaie
Cu multe lemne ce-au aprins sub ea,
Deci focu-ncunjura cu vâlvătaie
Tripedul larg, iar apa se-ncălzea.
În vremea asta pentru oaspe scoase
Din câte-avea Harete lăzi frumoase.
Pe cea mai bună una din cămară
Și haine-a pus, lucrând încetinel,
Și aur scump și toate câte-i dară
Feacii-n dar, și-i zise-apoi astfel:
„Acum capacu-l vezi! Fă-ți însuți, dară,
Cum știi, al legăturii nod pe el,
Ca nu vreun hoț, cât timp tu dormi pe podul
Corăbii-n mers, să-ți strice lăzii nodul!”
Deci regele-Odiseu veni și-ndată
Își puse-n rând capacul, iar pe el
Făcu un nod cu foarte încurcată
Legare-a sfoarei, cum fu nodul cel
Făcut de Circe, zâna cea-nvățată,
Căci însăși l-a-nvățat să-l fac-astfel.
Găzdoaia, deci, veni să-l cheme-n scaldă,
Iar el intră cu drag în apa caldă.
Căci nimeni vro-ngrijire nu-i mai dete,
De mult, de când din casă-i l-a lăsat
Calipso, zâna cea cu mândre plete;
Iar pân-atunci ca zeii-a fost spălat.
Acum spălat și uns de-aceste fete
Și-n foarte mândre haine-nvestmântat,
Ieșind din baie, el se-ntoarse-n casă
La cei ce, stând, își petreceau la masă.
Navsica însă, având dumnezeiască
Frumsețe-n chip, în pragul salei sta
Și nu-nceta uimită să-l privească
Și-ncet și dulce-aceste-i cuvânta:
„S-ajungi cu bine-n țara părintească,
Străine prinț! Și-ajuns la casa ta,
Să nu mă uiți! Căci eu am pus la cale,
Eu cea dintâi, scăparea vieții tale!”
A zis, iar Odiseu vorbi cuvinte:
„Ah, Zevs, al Herei soț, numai de ar vrea
Și-ar da odat-al lumilor părinte
Să plec și să mă văd în țara mea,
Și cât voi fi, aduce-mi-voi aminte
Și ca pe-un Dumnezeu te voi avea!
Căci tu mi-ai mântuit pierduta viață,
Fecioară mândră cu frumoasă față!”
A zis, și lângă rege-a mers să șadă,
Iar crainicii-au adus fripturi și vin.
Veni și-alt crainic purtător de spadă,
Ducând de mână printre mese, lin,
Și-n mijloc, de unde toți puteau să-l vadă,
Opri pe Demodoc, pe orbul plin
De dulci cântări, pe care toți le-ascultă,
Și-așa de drag îl au și-n cinste multă.
Iar cel isteț în iscodiri șirete,
Vestitul Odiseu, atunci chemând
Pe crainic lângă el, a rupt și-i dete
Din carnea ce i-au dat de-ntâiul rând
Și lui întâi de toți, un mare spete
De porc cu dinții albi, și gros având
Strat alb de proaspete grăsimi topite,
Și: „Du — a zis — din partea mea, Iubite.
Și dă lui Demodoc această spată!
Din suflet îl cinstesc, și-așa cum sunt
Sărac străin, cu inimă-ntristată!
Toți cei ce-s muritori pe-acest pământ
Iubesc pe cântăreți, cu cinste cată
La darul lor, căci darul lor e sfânt.
Iar muza, cea ce-nvață cântăreții,
E dulcea fiic-a tatălui vieții!”
Așa vorbi; iar crainicul i-o duse.
Și vesel Demodoc primind-o-n mâini,
Simțit-a-n suflet bucurii nespuse.
Ei toți, deci, întindeau ale lor mâini
Spre multele fripturi pe masă puse.
La vreme bun-apoi, dintre bătrâni
Sculându-se-Odiseu vorbi cuminte
Și-ntors spre Demodoc, a zis cuvinte:
„Pe tine, Demodoc, te țin în lume
Pe tine-n cinste mai presus de toți,
Căci tu-ntre toți ai cel mai dulce nume!
Atât de limpede-n iveală scoți
Și ce-au răbdat și ce-au făcut anume
La Troia-n tristul câmp și-ahei și soți,
Că parcă le-ai văzut tu însuți, toate!
Dar spune-acum și cântă, de se poate,
De calul cel de lemn cum, larg și mare,
Zorit de-Atene, l-a clădit Epeu,
Și cum, umplut de-oșteni armați, pe care
I-a dus spre seară-n Troia Odiseu,
Aduse-a Troiei jalnică pierzare.
De poți și-aici să cânți pe placul meu,
Voi da atunci întregii lumi de veste,
C-a fost în tine-un Dumnezeu și este!”
A zis și-n grabă meșterul cântării
Porni cântând de-ahei cum au întins
Vântrele-n vânt, plutind pe largul mării,
Lăsând în urmă-ntregul câmp aprins.
Cum alții mulți în mijlocul-adunării
Troienilor, în cearta ce s-a-ncins,
Ședeau în calul dus pe înserate
De chiar troieni în sfânta lor cetate.
Cânta cum, stând pe lângă cal, nebunii,
Erau cu vorbele-mpărțiți în trei:
Să-l crape-aici pe loc cerură unii,
Că-i gol, ziceau; iar alții dintre ei,
Să-l zvârle-n râpi pe coasta văgăunii;
Iar alții mulți, să-l ducă pentru zei,
În Ilion, ca ura să le-o stingă.
Și-acest din urmă stat fu scris să-nvingă.
Căci scris a fost ca Ilion să piară
Când Troia va primi un cal de lemn,
Având pe grecii cei mai buni povară,
Conduși de luptătorul cel mai demn
Cânta cum grecii-apoi se revărsară
Din golul vintre la știutul semn,
Cum arseră prădând cetatea sfântă,
Printr-însa risipiți fără de țintă.
Cânta cum a-nceput înfricoșatul
Omor prin noapte; și cânta spunând
Cum iutele-Odiseu răzbi-n palatul
Cel nalt a lui Deifob, cumplit intrând,
Cum Ares intră-n taberi, iar bărbatul
Atride Menelau cu el în rând,
Și cum s-a-ncins din sală-ntr-altă sală
Război între-apărare și năvală.
Și cum în lupte care-ntrec gândirea,
A stat și-a-nvins cu inimă de leu,
Căci vru Atene să-i sporească firea,
Spre-a pierde Troia regele-Odiseu,
Așa cânta. Și toți cu gându-airea
Urmau pe Demodoc, atenți mereu,
Așa cânta, iar Odiseu în taină
Plângea de-i tremura-mbrăcata haină.
Așa femeia-n plâns și-n vai se zbate,
Căzând pe mortu-i soț care-a căzut
Străpuns de negre suliți sub cetate
Și-n fața oștii lui, căci a văzut
Grozavul rău cum peste-oraș s-abate
Și-n cale i s-a pus, să fie scut;
Ea-l vede-acum murind, și-n țipet plânge
Și cade peste el și-n brațe-l strânge.
Ci-n dosul ei, urlând cu vrășmășie,
Dușmanii-azvârl cu suliți și-o izbesc
Și-n gât și-n șold, și hainele-i sfâșie,
Și-o leag-apoi și roabă o pornesc
La munci și-amar și-așa-n ticăloșie
Obrajii ei cei tineri se topesc —
Asemeni Odiseu cu gemet, bietul,
Plângea și sta și-și asculta poetul.
Dar nu-i vedeau potopul din pleoape,
Căci el plângea-ntr-ascuns; dar când și-a dat
Mantaua-n sus, ca fața să-și îngroape,
Bătrânul Alcinou privi mirat,
Și gemet s-auzi, că-i sta aproape.
Simțind atunci ce e, s-a ridicat
Și-a zis: „Feaci, să nu-mi huliți cuvântul.
Eu zic că Demodoc să-și curme cântul!
Ce cânt-acum, la mulți nu le mai place!
De când cinăm și cântă Demodoc,
Tot plânge-acest străin și nu mai tace.
Eu bine văd că-n suflet are-un foc;
Și lira de-ar tăcea, mai bine-ar face.
Nu triști ne vrem aci-n frumosul loc,
Ci toți voioși, și noi și tu, străine,
C-așa-i frumos și-așa se și cuvine!
Căci toate-n cinstea ta sunt azi serbate,
Și-acest ospăț și nava ce-ți vom da
Și câte-ți vor mai fi din suflet date.
Căci orișice străin când te-ar ruga,
De nu ești un hain, îl ai ca frate.
Dar nici tu să n-ascunzi ce-om întreba,
Cătând să spui cu vicleșug, străine,
C-așa nici nu-i frumos și nici nu-i bine!
Și țara ta și-orașul și poporul
Tu spune-ni-l, ca-n drumul ce-o să-l faci,
Să-ți știe nava gândul tău și dorul.
Căci nu găsești nici cârme la feaci
Cum alte nave au, și-astfel nici zborul
Pe mare-al lor n-atârnă de cârmaci,
Ci singure știu vrerile și gândul
Oricui și-oriunde-un drum ar fi făcându-l.
Și știu și-orașele și-oricare țară
Din orice loc al lumii, și străbat
Prin neguri multe-o noapte-oricât de-amară,
Ca vântu-n zbor al mării câmp sărat.
Și nu-i nimic cumplit ca să le pară
Primejdie-n drum, și-i drept că nici nu pat
Nimic, și nici o frică n-au de moarte,
Decât de una, și ni-e grijă foarte,
De ce spunea bătrânul meu părinte,
Că prea petrecem pe străini oricând,
De-oriunde vin la noi, și ține minte
Poseidon asta cu mânie-n gând.
De nu vom înceta de-aci nainte,
O nav-a noastră-o va-neca pe când
Veni-ne-va din drum, ca să-și răzbune,
Și și pe-al nostru-oraș un deal va pune.
Așa ne tot spunea bătrinul tată.
Dar toate-acestea câte le cânta
Vor fi să fie-ori nu vor fi vrodată,
Așa va fi cum Dumnezeu va da.
Tu spune-acum dreptate-adevărată:
Ce țări văzuși tu-n pribegia ta,
Ce neamuri cunoscuși prin larga lume,
Ce-orașe ele au și care-anume?
Și cari, trăind sălbateci ca mișeii,
N-au legi și drepturi și cu alții-s cruzi?
Și cari primesc străini și roagă zeii?
Să-mi spui apoi de ce-ai tu ochii uzi
Când stai și-asculți câte-au răbdat aheii
Și plângi de câte ori de-Ulise-auzi?
Doar zeii-au tors acel război, cu toții,
Să fie cântec spre-a-l cânta nepoții,
Din guri în guri purtându-l cântăreții!
Ori poate că la Troia ți-a pierit
Vro rudă bună, dintre cei ce-ai vieții
Sunt cei dintâi în neamul înrudit,
Vrun ginere, sau socru-ori chiar băieții,
Ori poate-un soț cu-adevărat iubit,
Căci soțul drag, cu vreri adevărate,
Nu-i nicidecum mai rău decât un frate!”

Odiseea / Cartea IV (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La Menelau.
Atunci Tididul și-Odiseu, noi, dară,
Din cal ni te-auzeam strigând pe-afară,
Și-am vrut să și ieșim, noi doi, la tine,
Ori glas să dăm. Ne-opri însă-Odiseu:
Și-așa tăceam, și toți tăceau, vezi bine.
Deci vru să strige singur Anticleu,
Dar el l-a prins de bot și-l strânse bine
Cu mâini voinice și l-a strâns mereu,
Cât timp ni te-au ținut pe-acolo zeii.
Și-așa scăpă de rău pe toți aheii.”
Răspunse Telemac: „Vitează fire
Avut-a tata-n toate ce-a făcut,
Dar asta-i lucru și mai de mâhnire!
Căci toate-acestea lucruri n-au putut
Să-l mântuie de trista sa pierire,
Chiar inimă de fier să fi avut.
Dar haide-acum, trimiteți-ne-n pace,
Căci timpul semn spre somn de-acum ne face.”
A zis, și-apoi porunci Elena dete
S-aștearnă pături pe-așternutul pus
În mândrul cerdăcel de sub părete,
Cu mândre țoale moi, și larg și sus,
Și cergi pentru-nvălit. Deci roabe fete
Cu facle-n mâini în grabă s-au și dus
Și pat făceau, la zările luminii.
Un crainic a condus apoi străinii,
Pe mândrul Telemac și nepătatul
Născut din Nestor, unde-acestor doi
Frumos și-nalt li se gătise patul.
S-a dus și domnul Menelau apoi
În cel mai dindărăt din tot palatul
Iatac al său, și-n pat cu velinți moi
Durmi și el, și-alături lui, nevasta,
Frumoasa-ntre femei, Elena asta.
Când roșul cer apoi în zori s-aprinse,
Sculându-se viteazul domn din pat,
Vestminte-a pus pe el, și larg încinse
Voinica spadă peste pieptul lat,
Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse,
Și-un zeu păru că iese din palat.
Aproape-apoi pe Telemac chemându-l,
Ședeau alături, și-i vorbea-ntrebându-l:
„Voinice-al meu, tu stai acum și spune
Ce dor împinse lungul drum al tău
Spre țara mea? Vro grijă te răpune?
Obștesc e lucru, ori vrun propriu rău?
Aș vrea de-altfel să fie lucruri bune.”
Răspunse-atunci cumintele flăcău:
„Vestite Menelau, răspunsul-i gata:
Eu viu s-adun vro veste despre tata.
Că-mi duc mișeii casa spre ruină
Și-mi piere munca de pe câmp, și tot.
Și casa, rege, de dușmani mi-e plină
Și-mi taie boi și oi și vinu-l scot
Cu vedrele și nu se mai alină
Ai mamei pețitori! Eu nu mai pot,
Căci praf acum din casa mea s-alege!
Deci vin ca să-ți cuprind genunchii, rege,
Să-mi spui ce știi, căci trista lui pierire
Cu ochii tăi tu poți s-o fi văzut;
Ori poate-ai prins din auzit vro știre,
Căci rău fu ceasul-n care fu născut!
Dar nu gândi să cruți a mea mâhnire,
Spunând mai dulce-amarul petrecut,
Și nici că-mi faci rușine, rege bune,
Ci golul adevăr și-ntreg mi-l spune!
Și dacă oarecând iubitu-mi tată
Vro faptă ți-a promis, ori vrun cuvânt,
Și dacă ți-a-mplinit vrun bine-odată,
Acolo-n câmp pe-al Troilor pământ,
Aminte-ți fie-acuma și-mi arată
Că pentru el, iubite rege, -ți sunt
Și eu iubit, să-mi spui ce știi ascunse!”
A zis, și-oftând Atride-așa răspunse:
„În patul unui om atât de tare
Au vrut să doarmă, deci, cei slabi și răi
Dar cum când o cerboaică biata, care
Își culcă-abia născuții pui ai săi,
Acolo unde cuib un leu îl are
Și pleacă la păscut prin munți și văi,
Iar leu-ntrând în cuib sub labă-i pune
Și-așa cu-o moarte jalnică-i răpune.
Așa cu ei va face și-al tău tată!
Vai, dare-ar Zevs să fie precum știu
Că-n Lesbos fu, -n cetatea cea bogată,
Când ceart-având cu-al Filomelei fiu,
Sculându-se-l trânti cumplit o dată,
De-au râs aheii toți. Așa, de-i viu,
Să dea acasă gloatei pețitoare
Sfârșit grăbit și-amară-nsurătoare!
Iar de-altele ce-ntrebi, apoi, iubite,
Eu n-aș putea să spun nimic de el
Decât ce știu și eu din auzite,
Și n-aș voi, firește, să te-nșel.
Dar n-am s-ascund ca lucruri tăinuite
Ce-mi spuse-odată moșul mării-acel
Ce spune-adevărat; pe-acestea toate
Pe rând o să le spui cu drag, nepoate.
Aveam să plec deci mare-atunci dorință.
Când fui la Nil mult timp oprit de zei,
Căci nu le detei jertfe-ntru priință,
De boi voinici, căci una cer și ei:
S-avem mereu aminte-a lor voință!
Deci este-acolo-n largul mării cei
Cu valuri mari, în fața și-n hotarul
Egiptului, un loc ce-i zice Farul,
Departe-atâta loc cam cât străbate,
Plutind o zi, un bun și iute vas,
Când are bun și iute vânt din spate.
Acolo-i un liman, prea bun de tras
Corăbii-n el, că, stând și apărate,
Iau apă de băut și fac popas.
Deci douăzeci de zile mă ținură
Acolo zeii prins, căci nu bătură
De loc suflări de vânt care să poată
Să dea corăbii clipă de pornit.
Și-așa merindea ni-o sfârșisem toată.
Iar soții-mi flămânzeau, și-am fi pierit,
De nu s-ar fi-ndurat ca să mă scoată
O fat-a lui Proteu, că m-a-ntâlnit
Mâhnit umblând, și singur, Idoteea,
Departe de fărtați, căci bieții-aceia
Răzleți întreaga zi-și vânau norocul
Cu undița la mal să prindă pești,
Iar foamea-n măruntăi le-ardea ca focul.
Văzându-mă, mi-a zis: «Copil ce ești!
De-atâta timp și n-ai aflat mijlocul
Să scapi de-amar? Ori singur ți-l voiești?
Că rabzi în chip prostesc, cum nu se cade,
Iar inima-n tovarășii tăi scade! »
Răspunsei eu: «Oricine-ai fi, te scoate
Norocu-n drumul meu, dacă te pleci
Spre-al meu necaz! Nu vrând eu rabd. Dar poate
Greșii ceva la cei ce sunt în veci.
Dar zeu ești tu și-un zeu le știe toate.
Vorbește, zână, și-mi arată deci:
Ce zeu m-oprește-aici și nu mă lasă,
Și cum va fi și drumul meu spre casă? »
Răspunse ea atunci: «Acum. străine,
Voi spune tot, iar tu să mă-nțelegi.
Pe-aici un moș de mare zilnic vine,
Și-ți spune-orice-adevăr, când poți să-l legi,
Proteu cel din Egipt, căci știe bine
Ce-ascunde-adâncul larg al mării-ntregi.
Neptun îi este domn, și-așa se zice
Că-i tatăl meu și-i sunt deci dintre fiice.
Din gura ăstui moș putere-ai scoate
Întregul adevăr, dac-ai putea
Să-l prinzi pândindu-l, căci ți-ar spune toate.
Și cum să pleci și ce drum vei avea.
Să-ți spuie însă și-alte lucruri poate,
De-acasă din palat, dacă vei vrea,
De rău și bine-orice-ntâmplări trecute,
De cînd ești dus cu nava ta cea iute. »
Așa mi-a zis, și-așa i-am zis cuvinte:
«Dar spune-mi tu ce laț aș face eu,
Să-l prind, că-i zeu și poate ști-nainte,
Și-așa el s-ar feri de lațul meu.
Că-i lucru greu și-adese necuminte
Să-ncerce-un om să facă rob pe un zeu! »
I-am zis, și mi-a răspuns cu sfaturi bune:
«Ascultă deci, că și-asta o voi spune:
Cînd soarele-n amiazi cuptor se pare,
Atunci, ieșind de spume-acoperit
Bătrânul mării din cărunta mare,
Pe cînd Zefirul suflă potolit,
Se culcă-n peșteri unde cuib el are.
Și-n jurul lui tot ies necontenit,
Ies foce, răspîndind putori cumplite
De zoi al mării-n veci nedomolite.
Acolo deci în faptul dimineții,
Culcat în rînd cu focele să fii.
Alege deci cu tine pe băieții,
Pe cei mai tari, pe trei, pe care-i știi
Că-s și-ndrăzneți în punerea vieții.
Căci foarte multe știe viclenii
Acest bătrîn. Și-ascultă cîte poate!
Umblînd dintîi, le numără pe toate,
Pe cîte foce dorm, ca să le știe
Cu numărul, tot cinci și cinci, și-apoi
Se culc-așa-ntre-atîta turmă vie,
Cum doarme-n cîmp ciobanul între oi.
Văzîndu-l deci culcat, atunci vă fie
Puterile și inima cu voi,
Și strîns legați pe moșul negrei ape,
Oricît s-ar zvîrcoli, cătînd să scape.
Deci el lua-va-ntîi înfricoșate
Făpturi de spaim-a cîte fiare sînt,
Și foc și apă, dar cu mâini legate
Țineți-l tare-ntr-una pe pămînt.
Dar cînd apoi ca moș o să s-arate
Precum ieși din val, și-avînd cuvînt
De om ca voi, slăbiți atunci cu strînsul
Și dîndu-i drum, să-ntrebi să spuie dînsul:
Ce zeu asupră-ți cu mânie cată
Și drum pe mare cum vei fi avînd? »
A zis, și-n mare-apoi pieri deodată.
Iar eu apoi spre maluri scoborînd,
Veneam la nava pe nisip lăsată
Și multe-mi clocoteau de-a valma-n gînd.
Deci noapte fu, și-așa, cinîndu-mi soții,
Dormeam, întinși pe-al mării prund, cu toți
În zori apoi, gătit cu-ale rugării,
Am mers pe mul și mult chemam pe zei.
Și-aveam și tari și vrednici ai răbdării
La orișice primejdie-aici, pe trei.
Iar zîna scufundată-n sînul mării
Ne-a scos în vremea asta patru piei
De foce mari, jupite-acum de-ndată,
Gătind o cursă pentru propriu-i tată.
Deci patru gropi săpai în nisiposul
Și largul mal, și-n gropi intrați apoi
O foarte-amară pînd-aveam în dosul
Acelor piei zvîrlite peste noi,
Căci pînă-n moarte ne-obosea mirosul
Cel tare-al focilor de-al mării zoi.
Dar cine, vai, ca noi așa-nvăliții,
Dormi vrodată-n lume-n rînd cu chiții?
Dar însăși ea ne-a fost lecuitoarea,
Această zînă bun-a sterpei mări,
Căci ea ne-a pus frumos mirositoarea
Ambrozie-a zeilor de sus subt nări,
Și-așa, scăzînd cu mult în piei putoarea,
Spori putința groaznicei răbdări.
Deci stînd, pîndeam să ni s-arate prada.
Iar foce-acum ieșiră cu grămada
Și-n rînduri s-așezau, și mari și grele,
Să doarmă-n mal. Pe-amiazi apoi văzui
Cum iese-ncet și moșul pîndei mele,
Și-umblînd își socotea pe care nu-i.
Deci și pe noi ne numără-ntre ele,
Și-ntins apoi durmea-ntre turma lui.
Noi patru-atunci, sărind cu hui de gură,
L-am prins sub noi cu mare-asupritură.
Dar nu-și uită de multe-nșelătoare
Făpturi bătrînul, și sări semeț
De-ntîi ca leu, cu coamă-ngrozitoare,
Pardal cumplit și mare porc mistreț
Și șarpe lung, și apă curgătoare
Și mare-apoi copac la foaie creț.
Noi însă neclintiți, răbdîndu-i jocul,
Sub mâni îl apăsăm să-și ție locul.
Dar cînd i s-a urît cu-ale făpturii
Schimbări viclene-ntr-una fără grai,
Vorbi-n sfîrșit cuvinte de-ale gurii
Și-a zis așa: «Atride, -acum să stai!
Ce zeu mi te-a-nvățat, să vii ca furii,
Pe-ascunsul să mă legi? Ce lipsuri ai? »
Răspunsei deci: «Tu știi, moșnege, bine.
De ce-nvîrtind-o te mai joci cu mine?
Oprit aci-n ostrov de multă vreme,
Eu n-am nici un mijloc să fac ce vreu,
Iar inima-mi, scăzînd acum, se teme.
Ești zeu și știi, și poți să spui ce zeu
M-oprește-acoalea și mă face-a geme.
Și cum să-ncep pe mare drumul meu? »
Am zis, și mi-a răspuns cu multă voie:
«Ei cum! Tu trebuia să faci lui Joe
Și altor zei din ceruri jertfe sfinte,
Și-n nav-apoi suindu-te să pleci,
Și-atunci puteai, dac-ai fi fost cuminte,
Tot largul mării celei mari să-l treci.
Deci n-ai acum s-ajungi mai înainte
La casa ta și-a taților și deci
Tu n-ai să mai revezi pe-ai tăi tovarăși
Decît cînd vei sui cu nava iarăși
Pe marele Egipt, și cînd o sută
De boi tăia-vei zeilor ca dar;
Mînia lor va sta atunci tăcută,
Dînd drum deschis pe-al mării larg hotar. »
Mi-a zis, și-am stat cu inima pierdută,
Că-mi cere iarăși drumul cel amar
Și-așa de greu, pe sterpul larg al mării.
Și-am zis, punîndu-mi stavilă-ntristării:
«Pe-acestea toate le voi face-n fine
Cum ceri și zici. Și-acum să-mi spui de-acei
Lăsați la mal de Nestor și de mine
De cînd ne despărțirăm de-alți ahei
La Troia-n cîmp: sosit-au toți cu bine
Pe-al mării-ntins, ori au pierit din ei
Pe drum, ori între-ai lor, de mîni ascunse? »
Așa i-am zis, și-așa vorbind răspunse:
«Dorința ta, știi tu ce-amar recheamă?
Și ce ți-e bun să știi ce știe-un zeu?
Că-ndată ce vei ști ce vrei, mi-e teamă
Că trist vei fi și-ai vrea să plîngi mereu!
Pieriră unii și-au rămas o seamă;
Iar dintre capii neamului aheu,
Pieriră doi. Cei morți, la Troia plînșii,
Îi știi, c-ai fost. Deci nu vorbesc de dînșii.
Iar unul, viu, e rob în larga mare.
Eant pieri pe drum, așa c-a dat
Spre stînci la Gire-ntr-o primejdie mare.
Dar și urît de-Atene, -ar fi scăpat
De n-ar fi scos din gur-o vorbă-atare
încît de zei el nu mai fu iertat;
A zis că va scăpa de mări zbătute,
Ori vreau, ori nu, cei vecinici să-l ajute!
Și-atunci Poseidon, auzindu-i gura
Ce hule-a scos, își prinse furca lui
În țapenele mâni, iar lovitura
Făcu să crape-n două-al stîncii grui.
O parte-a stîncii-a stat, dar fărmitura
Pe care sta Eant s-a dus cu hui
În marea care-atît de-adînc scufundă
Că singuri zeii știu cît e de-afundă.
Așa deci, bînd din apa cea sărată,
Pieri Eant. Iar frate-tău, scutit
De Hera-ntîi, scăpa de-o-ntărîtată
Mînie-a mării, pînă ce-a venit
La muntele Maleii, cînd deodată
L-a prins furtuna-ntr-un vîrtej cumplit,
Ce-l dete-n largul groaznicelor ape.
Dar și de-aici lui scris îi fu să scape,
Căci vîntul i s-a-ntors și-n pace-l duse
Spre țara sa; și-ntr-un amurg tîrziu
Sosit-a-n colțul țării, unde-avuse
Tieste casă, iar acum un fiu
Al ăstuia, Egist. Deci jertfe-aduse
Că iar se vede-n dulcea țară-i viu
Și-al țării lui pămînt el sărutîndu-l,
Plîngea cu hohot și s-uimea văzîndu-l.
Dar fu văzut de-acel năimit, cu plată
De două litre de-aur, ce-l pîndea
Cu anu-ntreg, spre-a da de știre-ndată
Că trece Agamemnon, ca să-i ia
Egist putința de-a-și vădi bărbată
Și-acum Atridul inima ce-avea.
Văzîndu-l deci, se scoborî pîndarul
Să-i spuie lui Egist, iar el, tîlharul,
Găsi o cursă-n mintea lui cea plină.
Deci douăzcci, pe cei mai tari, i-a pus
Bărbați la pîndă-n camera vecină.
Iar el, cu cai și care-apoi, s-a dus
La mal, chemînd pe frate-tău la cină.
El, neștiind, veni; și l-au răpus!
Că-n timp ce-l ospătau, pieri eroul
Cum piere-n grajd junghiat de-o mînă boul.
Și-a fost omor așa că nu rămase
Nici unul viu de-ai fratelui tău toți,
Nici unul viu de-ai lui Egist, și-n case
Ei unii pe-alții se-njunghiară toți. »
Și-atît de mare plînset m-apucase
Că-n colb zăceam, cum n-ai de ce să poți
Să fii mai trist; dar cînd, scăzîndu-mi plînsul,
Tăcui puțin, din nou îmi zise dînsul:
«Nu poți plîngînd să-ntorci cele trecute!
Deci pleacă mai curînd și-acuma chiar,
S-ajungi mai iute-n țara ta; deci du-te!
Căci ori găsi-l-vei viu pe-acel tîlhar,
Ori dacă nu, de-Orest, sosit mai iute,
Ucis găsi-l-vei, și-o să poți măcar
Să-i vezi și tu gătirea-nmormîntării. »
Așa mi-a zis Proteu, moșneagul mării.
Iar eu, deși mîhnit, îmi prinsei firea
Și n-am mai plîns. Și iarăși zisei eu:
«Acestora le știu acum pierirea.
Dar cine este-al treilea cap aheu,
Ce-i mort ori viu robit în mare-airea? »
Răspunse el atunci: «E Odiseu,
Născutul din Laert stăpînitorul,
Acel ce-n Itaca domni poporul.
Pe-acesta deci, plîngînd cu mari suspine,
Departe-ntr-un ostrov eu vi-l văzui
La zînă, la Calipso, care-l ține
Cu silă-n casă, iar scăpare nu-i,
Căci n-are navă și nici soți cu sine
Să plece-odată-n dulce țara lui.
Dar ție, Menelau, ți-e scrisul sorții
Nu-n Argos să-ți întîmpini ceasul morții,
Ci-n clipele din urmă te vor trece
La margini de pămînt seninii zei,
În locul unde Radamant petrece
Etern ferice-n cîmpii elizei.
Acolo nu-s nici ploi, nici iarnă rece,
Și-atît de lesne-i viața pentru cei
Ce-acolo stau, că-n veci o dulce boare
Trimite-Oceanul, aducînd răcoare. »
Zicînd, pieri-ntr-al mării-adînc deodată.
Iar eu pornii la navă, și pe cînd
Mergeam așa cu inima-ntristată,
De-a valma toate-mi clocoteau prin gînd.
Cînd fui apoi la nava-n prund lăsată,
Gătii cu soții cina, și-n curînd
Veni și noaptea din adîncul zării,
Iar noi întinși durmeam pe malul mării.
Iar cînd sosi și fiica dimineții,
La larg în apă navele le-au tras,
Din prundul unde-au stat, și-au pus băieții
Catarg și pînze fiecărui vas,
Și-ntrînd și ei, mînuitori lopeții,
Băteau în tact cu vîslele-ntr-un glas.
Și-n apele Egiptului noi, dară,
Precum ni se ceru, ne-oprirăm iară
Și jertte-am dat, de boi tăiați, de-o sută,
Și-așa-mpăcai pe cei din cerul sfînt.
Iar cînd le-a fost mînia-n piepturi mută,
Nălțai pentru-Agamemnon un mormînt,
Spre-a fi cu faimă-n veci nepetrecută.
Plecai apoi spre țara mea, și-un vînt
Frumos lăsară zeii după mine
Și-n scurt răstimp sosii apoi cu bine…
Dar haide-acum și-n casa mea, voinice,
Vro zece zile-ori și mai mult să stai,
Și-apoi te voi lăsa, oricînd vei zice.
Și mîndre daruri îți voi da, trei cai
Și-un car frumos, și vei pleca ferice.
Și-o cupă mîndră, de-nchinat s-o ai
La zei, spre-a-ți aminti de-această cale,
Oricînd vei bea-n tot timpul vieții tale.
Vorbind atunci, așa i-a zis feciorul:
„Te rog acum să nu m-oprești să stau.
Și-un an întreg s-ascuit desfătătorul
Cuvînt ce zeii-atit de-adînc ți-l dau,
Și-un an de-aș sta și nu m-ar prinde dorul
De-ai mei de-acasă, rege Menelau!