Versuri corectate și adnotate
Privind ochișorii iubitei, focoșii,Compun excelente canzone.Pe arcuirea guriței ei roșii,Fac cele mai bune terține.Cântând obrăjorii iubitei, frumoșii,Fac cele mai splendide stanțe.O inimă dacă iubită-ar avea,Aș scrie-un sonet drăgălaș despre ea.Cele mai frumoase poezii – Ed. Tineretului, 1963
Celui plin de bogățieI se dă mereu din plin,Iar puțin cât are omul,I se ia și-acel puțin.Dacă n-ai însă nimica,Mori, mai bine, haimana;Căci au dreptul să trăiascăNumai cei ce au ceva.
Mi-e inima grea; cu durereEu cuget la vremuri bătrâne –Avea înțeles atunci lumeaȘi rost avea ziua de mâine.Dar astăzi sucit pare totul,Prin jale și chinuri mă port –E mort Dumnezeul în ceruriȘi-n iaduri, Satana e mort.Posac pare totul acumaȘi jalnic și putred și rece;De n-ar fi puțină iubire,Prin viață zadarnic ai trece.
Stele, piciorușe de aurPlimbă-ncet pe calea bolțiiSă nu turbure pământulAdormit în poala nopții.Codrii-s muți, în ascultare.Frunzele-s urechi verzui.Muntele ca-n vis întinde– Umbră lungă –, brațul lui.Dar ce cheamă și îmi umpleInima cu-ecou-i clar?Să fi fost glasul iubiteiSau privighetoarea doar?
Un vis tulburător, cumplit,M-a fermecat și m-a-ngrozit.Mai văd frânturi din visul meuIar inima-mi se zbate greu.Parcă-o grădină se făcea…Voios, dădeam să mă plimb prin ea.Privit de flori, simțeam în ziNestăvilite bucurii.Și păsări ciripeau în corSenine cântece de dor –Și-un soare roșu, auriuSmălțase flori în licăr viu.Mireasma ierbii sui-n vânt,Văzduhu-adie lin și blând.E totul zâmbitor și … Citește mai mult
Tu buzele mi-ai sângerat,Tămăduiește-mi-le dară.Nu te opri din sărutatDe n-ai sfârși până diseară.Ai toată noaptea-n fața ta,Tu, scumpa inimii iubire!E lungă noaptea. Nu va da,De vrem, atâta fericire!
Pe-Aleea Teilor, frumoaso,Și nu-mi faci semn, – m-ai compromiteCând mai târziu vom fi acasăCu toate fi-vor părăsite.
Cu ochii tăi albaștriCând mă privești, vrăjit,Ca printr-un vis mie îmi pareCă graiul mi-a pierit.La ochii tăi albaștriEu mă gândesc oriundeȘi-o mare de albastre gânduriÎn inimă-mi pătrunde.
Mult timp tu nu m-ai amăgitCu-a fericirii mreajă.Prin inima mea, chipul tăuTrecu precum o vrajă.Veniră zorii, strălucind –Și negura se duse.Noi doi, am isprăvit de multCe nici nu începuse.
Slăvită fii, cetateCare-ai purtat cândvaÎn pântecele taleDe piatră, pe draga mea. Voi, porți și turnuri, spunețiPe unde-i, în ce loc?De viața ei răspundeți,Pe voi vă iau drept zălog. N-au turnurile vină,Nu se putea clintiCând draga mea, haină,Din orașu-acela fugi. Dar porțile-o lăsarăSă plece, într-ascuns.Când vrea să fugă-o proastă,Găsește ea porți de-ajuns.