Gellu Dorian – Versuri.pro

În Familie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Stăm în aceiași quadrați ca-n halbe berea pe care o bem,
unii sunt mai însetați și scriu mai puțin,
numele lor curg de pe mese ca niște ceasuri în tablourile lui Dali,
nu risipiți minutele, secundele,
nu risipiți nimic,
lăsați zilele să curgă așa la nesfârșit,
nopțile, mai ales,
alții nu au simțit încă spuma berii,
chibițează pe lângă mese ca niște copii fugiți de la casele
fără părinți,
ei nu pot risipi nimic,
ar face-o cu și mai mult tact dacă ar ști să citească șpalturile,
dar în familie sunt tot felul de rude –
cele sărace s-au înmulțit și scot din magazii saci de virgule
pe care le aruncă la întâmplare –
când ies din pagini,
cârciumile sunt pline de cititori,
poeții stau întinși pe pagini ca pe cearșafuri umbrele femeilor
decupate dintre cute –
încă un rând,
până la urmă vom bea tot butoiul,
vom citi totul,
până la ultimul rând!

Stau Întins pe o Bucată de Pământ

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Stau întins pe o bucată de pământ
lăsată moștenire de mama,
pe ea cresc în continuare pomi,
înfrunzește via,
fustele femeilor fac umbră busuiocului.
gura mea laudă bucuria morții de nu veni.
pământul e bun,
în burta lui odihnesc ai mei,
ce fericire ar fi fost acum la masa pe care
stau pline paharele cu vin.
gura mea nu mai poate lăuda lăcomia morții
de-a-i fi secerat,
snop în același mormânt.
nu-i pot cere pământului nimic,
când îl plouă, cârciumile sunt pline,
când e secetă, îl udă gura femeilor care
sunt o fântână în care mă văd direct în cer.
cerul e bun,
tot ce urcă la el nu se mai vede.
gura mea slăvește liniștea de acolo
care se aude aici prin biserici.
stau pe pământ
cu bucuria că-l pot privi pe Dumnezeu în ochi
în stratul cu flori boierești,
în strugurii copți ca lacrimile în ochii copiilor,
în merele din poala femeilor bătrâne
care se roagă la ele să le treacă vii peste iarnă.
gura mea tace să nu tulbure ochii
în care nu poate locui moartea.

Douăzeci și Două de Milioane de Poeți

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Douăzeci și două de milioane de poeți vii
așteaptă nașterea cititorului,
biblioteca este pustie,
cârciuma, plină,
se privesc în ochi și nu văd nimic.
Deodată dintre ei se ridică cel mai bătrân,
își adună genele și adoarme,
plutind prin aer ca un fulg desprins dintr-o aripă de struț
fugind prin oaza plină de ochi obosiți.
Toți s-au bucurat de plecarea lui
ca la nașterea unui copil,
din cauza lui n-a mai apărut nimeni prin târg,
până la el toți citeau poeziile ca pe niște rugăciuni,
el i-a învățat pe toți să scrie
și acum nu mai deschide nimeni cărțile
pecetluite în rafturi ca niște morminte într-un cimitir
prin care nu mai trece niciun urmaș,
pentru că toți au plecat în lume
sau zac și ei sub pământ ca niște semințe care n-au mai rodit.
Ce bine e,
ce frumos e,
lumea abia acum începe,
ruptă din silaba versului bătrân,
izgonită din rai
ca din cârciumă bețivii care nu mai au cu ce plăti,
nu mai au unde să se ducă,
nicăieri nimeni nu-i mai așteaptă,
iar prin capul lor horcăie sumedenii de ființe mici
care se privesc ochi în ochi
și nu văd nimic,
nimic,
dar pare a fi totul.
Ce noapte adâncă,
ce zi luminoasă prin care se vede doar noaptea ce vine,
se aude o voce dintre cei douăzeci și două de milioane de poeți
orbi în lumea plină de surzi,
noi ne-am născut din carnea cititorilor,
în timp ce noi nu suntem în stare să dăm viață unui cititor
care să ne foșnească-n urechi
filele cărților moarte
pe care numai el le poate reînvia.
Și l-au căutat ca Irod pe pruncul născut într-o iesle,
să facă din apă vin,
– dar sângele apă nu se face,
cârciumile nu sunt biserici,
bisericile nu sunt biblioteci -,
să-l trimită apoi în pustia prin care
poeții își înjunghiau poeziile din care
nu curgea sânge,
ci un alcool dureros de dulce.
La nesfârșit, până în ziua când toți vor căuta poetul
pentru a-l cinsti până la uitare.

Nu Suntem Călători Fericiți

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Era un drum lung,
șerpuia prin toate orașele lumii,
numai prin pustie era drept și nu ducea nicăieri
unde nu doream să ajungem,
dar acolo, numai acolo vom ajunge
fără să știm că am rătăcit atât de mult într-un singur loc
de care nu ne mai aducem aminte.
Orașele topeau drumurile ca pe niște lingouri de plumb,
pustiul le ducea la nesfârșit
ca fumul unui foc primăvara în cer,
acolo, numai acolo vom ajunge
părându-ni-se că am rătăcit atât de puțin într-un singur loc
în care nimeni nu-și va mai aduce aminte de noi.
Nu suntem călători fericiți, suntem
osteniți ca orașele tinere peste cele vechi
prin care nu se mai văd urmele celor care au ajuns nicăieri,
acolo, numai acolo vom ajunge și noi
fără să știm că am rătăcit atât de mult într-un singur loc
de care nu ne vom mai aduce aminte.

Poezia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ea este o doamnă frumoasă și fericită, plecată în lume
ca melcul cu casa-n spinare.
Când e frig, doarme în ea și visează cum o mie de sori
deodată o încălzesc,
cum o mie de bărbați frumoși își întind peste ea brațele,
flori pe care le strânge la piept.
Când e cald, iese afară,
cu o mie de bărbați după ea, acoperită de flori
ca un cimitir primăvara.
Da, ea este tot timpul o femeie frumoasă și fericită,
chiar și atunci când rochia ei de cuvinte
este trasă de pe trupul ei de mâini nepricepute,
chiar și așa, dezbrăcată, ea este
mult mai frumoasă și fericită
decât oricare altă femeie frumoasă și fericită și bine îmbrăcată.
Atunci, trupul ei este un sfeșnic plin cu lumânări aprinse,
Dumnezeu este bun
și o așază la loc în coasta lui Adam,
să fie iarăși în rai
după orgiile ochilor tăvăliți peste ea
nopți și zile în șir
de la facerea lumii și până acum.

Acțiunea Rabla

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Reportaj literar sau cele peste un milion de interpretări
ale Saturnaliilor Magistrului din Țicău pe vremea tuturor posibilităților
în țara celor care nu se mai cred pelicani.
Motorul omului din Tecuci
zace acum într-un cimitir de mașini
descompus în mii și mii de piese
care folosesc doar celor care trăiesc din vânzarea fierului vechi.

În Drum Spre Iași

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În drum spre Iași, de fiecare dată, oprim la Cotnari,
după ce ani buni de zile poposeam la Deleni, la un han,
în care Adam ne frigea fleici presărate cu sare pe o sobă încinsă,
iar Eva ne așternea ștergare de in
pe masa de scândură geluită,
până ce într-o zi, un italian a decis să ne fugărească de la masă după
o oră de așteptare pentru o saramură cu pește
pe care am lăsat-o să o admire cu ochii cât cepele
în timp ce un paznic ne-a urmărit cu mașina
până pe dealurile Cârjoaiei,
unde, habar n-avea macaronarul, Ștefan cel Mare
ne aștepta cu masa plină de Frâncușă,
fleici cât roata carului, șorici fiert în moare de varză,
iar Răreșoaia învârtea la rotisor pui porumbaci
pe care-i muiam în mujdei
de ni se ridicau mustățile până la sprâncene –.
la masa noastră nu mai era loc decât pentru
o Grasă de Cotnari, urmată de o Fetească
și o Tămâioasă Românească,
fiecare mesean cu pofta lui pe buze,
încât pumnul amenințător al trimisului s-a deschis într-o palmă întinsă
într-un noroc pentru care nu merita să vărsăm amar de vin
adunat în sângele nostru cu atâta migală,
încât de pe dealuri,
de prin vii,
de pe fostele câmpuri de bătălie,
de prin cimitire,
din beciurile lui Niță, de hăt-departe,
toți răzeșii cu câte o sută de turci la umăr
s-au așezat la masă și-atât de mult am băut,
atât de mult am vorbit
că timpul a stat în loc, iar locului i s-a dat numele
pe care de mult îl avea
și asta de mii și mii de ori,
de mii și mii de guri,
încât numai Dumnezeu știe cât va ține o astfel de fericire pe pământ.

Femeia În Care Am Fost Ascuns Până Acum

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Da, este mult prea mult să privesc la fel ca până acum,
să doresc ca până acum,
să râvnesc chiar, să am
și să arunc de pe mine pielea ca pe ultima haină
de sub care ies orbit de plăcere.
Este, desigur, mult prea mult să-mi las ochii
pe pielea femeilor pusă la uscat pe nisipul ce curge la nesfârșit
printre degetele unui bărbat
care nu mai seamănă cu mine deși sunt eu,
deși răspunde la același nume
și visează mult mai mult
și împlinește mult mai puțin,
călătorește fără nicio țintă anume,
nu ocolește nimic în timp ce toate îl ocolesc
și el crede că numai așa poate fi văzut
și recunoscut în tabloul pe care-l expune peste tot
unde crede că nu e deloc puțin lucru
să aibă cineva un cât de cât interes față de insul acela străin
care mâine va semăna cu altcineva
despre care nimeni nu va ști nimic.
Dar nici așa nu este suficient,
când simt cum spre mine se aruncă o mie de ochi
din trupuri pe care nu le pot privi la fel
ca atunci când era de ajuns să inventez unul
și să dorm cu el nopți nesfârșite
prin case care abia după ce plecam se ridicau
și-și deschideau ferestrele prin care ieșeam
fericit ca mirosul dulce de crin
dintr-o grădină în care a dormit dimineața peste noapte.
Și atunci,
tu rămâi lângă mine și mă inventezi cum știi mai bine,
femeia în care am fost ascuns până acum,
cristalin într-un ochi orb
care începe să vadă.

1980 Puzzle

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Au dat cu fiecare din noi de pământ,
unii s-au ridicat, alții au rămas acolo,
rătăcind prin memoria noastră ca niște stâlpi de înaltă tensiune
pe un câmp plin cu măzăriche,
n-au crezut în noi,
dar s-au temut să nu creștem altfel,
să nu îmbătrânim mai mult decât ei,
să nu le luăm firimiturile de la cinele lor fastuoase,
să nu descoperim tainele caselor furate de la cei îngropați prin cimitire anonime,
să nu le vedem așternuturile apretate cu făina
pe care cei mai mulți n-o aveau pe masă,
să nu le ocupăm viitorul
de parcă noi trebuia să rămânem veșnic trecutul lor trist,
disperat, pe care tot voiau să-l îngroape
și mult mai frumos răsărea primăvara
pe când ei se vedeau gârboviți și răi
ca niște cioate scorburoase într-o luncă de ei defrișată,
cosași ai unui câmp cu flori care se încăpățânau să miroase frumos
chiar și iarna în căpița cu fân.
Noi îi priveam uimiți,
ei doreau să-i privim cu admirație,
eram obligați să fim fericiți și nu era de ajuns doar atât,
trebuia să repetăm zilnic mulțumirile noastre din inimă,
ba chiar uneori eram invitați să aplaudăm până ni se umflau palmele,
să privim de departe masa la care ei tăiau pâinea,
iar celor ce nu ajungeau să privească li se trimiteau imagini
pe care erau obligați să le țină minte.
Noi eram insurgenți, ascunși în gândurile noastre
care erau scoase cu forcepsul
când unii dintre noi ciripeau sub streașina lor
ca niște păsări migratoare care treceau peste garduri
cu ușurința cu care noi visam să zburăm
cu aripile tăiate din naștere, icari de ceară
sub un soare torid.
Noi scriam șiruri lungi de cuvinte pe care ei le desfoiau
până la etimon, până la koine,
până la măduva noastră invadată de leucocitele
din incubatoarele lor cu ochi albaștri și timpane de mătase
lustruite cu ceară.
Noi eram euforici și lihniți,
unii își ascundeau fantoșele sub pat, pentru surorile lor mai mici,
să se joace acolo în bezna pe care poemele lor o luminau,
inimi de raze,
alții lustruiau faruri, vitrine, fotografii
până ce prin cârpa lor se scurgea imaginea unei lumi de afară
care trebuia bine dosită înăuntru,
în timp ce prin orașele prin care singurii locuitori vizibili
își beau ceaiul sub o ninsoare electrică
în speranța că va fi liniște, va fi seară
în bibliotecile din toate punctele cardinale,
potcovari de inorogi păscând pajiști cu rosa canina,
întru totul ascunse sub pleoapele lui Homer,
ca pe fiul omului blestemat în cuie pe un câmp negru,
plin de fântâni carteziene,
ca după un război de o sută de ani
fără eroi, fără morminte, ca în cifra zero
din care toate pornesc să se așeze într-o carte de iarnă
a celui care singur își bea mințile și nu se îmbăta
decât în zori într-un cimitir de mașini
prin care trece expresul de Budila
ca un țipăt prin burta unei femei înainte de naștere,
cântece de trecut strada între-o tăcere asurzitoare,
strigăte în alb negru prin miriadele de culori al cerului senin,
pași scoși din casă în fericiri de mire
intrat într-o scenă în flăcări, iubind pe toți ca pe nimeni,
pod de fân cosit de o moarte mereu vie,
ieșind în lume pe scara lui Iacob.
Noi rezistam în felul în care sub asfalt firul de iarbă
dă colț printre gemetele frânelor care opresc
bolizii cu care națiunea urca spre comunism în zbor,
acolo, departe, în nicăieri, unde nimeni n-ajunge,
de unde nimeni nu se întoarce,
ci se face praf și pulbere
din care nicio pasăre phoenix nu se face fir de cenușă,
doar ei credeau că de bine ce dădeau cu noi de pământ,
pământul îi va ierta și purta pe spinările lui la nesfârșit.
Or ei beau ca și noi, dar degeaba,
își umflau burțile și crăpau la Elias sau Fundeni,
mâncau de credeai că sunt urmași ai lui Falstaff,
nu se-ntrebau câtuși de puțin cine o să care hoiturile lor la groapă,
ei erau fericiți și responsabili de fericirea noastră
care se ghemuia la o masă cu un singur bol de zamă chioară
și când se rățoia i se lua și acesta
pentru a se ști că mâine va fi mult mai bine, mult mai frumos,
ei habar n-aveau că vinul revarsă adevărul
din care ieșeau boțiți ca hainele pe cerșetorii
care zâmbeau la porțile cimitirelor.
Versurile noastre li se păreau fitile la o bombă pe care o tot căutau
prin toate cotloanele prin care credeau că ascundem
moștenirea lui Nobel
gata să dea în artificii la orice oră din zi și din noapte,
căutau cu picamărele cu dioptrii mărite,
căutau cu papilele lui Irod pe pielea femeilor
sub care credeau că se ascunde pruncul dușman al poporului,
amușinau peste tot
și unde nu găseau nimic și trebuia să fie ceva
puneau de la ei toată scârna pe care o aveau în suflet,
îi simțeam și ne lăfăiam în frica noastră vizibilă și ostentativă
ca o fecioară obligată să iasă în calea tirurilor de cursă lungă
în speranța că dincolo vor ajunge top-modelurile
la care ei nu vor țugui buzele niciodată,
le râdeam în față când îi vedeam cu mâinile legate
și cu limba cocoloș în gura cu care nu mai puteau spune nimic.
Credeau că ne-au pus la pământ,
dar tranșeele noastre erau sus, în aer, invizibile,
doar țărâna de lumină ivită din când în când pe sub unghiile lor
le păta retina și turbau,
eram vaccinați antirabic,
unii au plecat mai repede, s-au plictisit să mai aștepte
eradicarea nesimțirii lor,
alții s-au expus ca niște picturi la care se holbau fără să știe
că din naturile acelea moarte vor sări vietăți
care le vor zugruma beregata,
mici ca niște firicele de nisip, le stăteam în ochii lor
făcuți clepsidre pe care le-am pietrificat
în clipa când doreau să se întoarcă, s-o ia de la capăt.
Nu, n-au reușit să ne linșeze, deși, trecând și ei odată cu noi
partea astalaltă de timp,
fac tumbe ca niște arlechini la masa regelui,
crezând că din cioburile rămase vor reface puzzle-ul pierdut
în hârjoana unor mâini nesăbuite.
Noi nu facem parte din el,
noi suntem altfel de piese, dintr-un alt puzzle
pe care ei nu l-au putut înțelege, dar pe care au crezut că l-au făcut țăndări,
nu, noi n-am putut fi dezmembrați, făcuți țăndări,
deși la masa noastră huzureau și mâinile lor
cu ochii vioi și urechile ciulite,
deși unii au chiar învățat cum se face un vers,
cum se așează în poem, ce trebuie să facă acolo,
de ce poemul este atât de important pentru noi,
de ce limbajul este uneori atât de contorsionat, schimbător,
alteori simplu și direct, de ce poezia este atât de alunecoasă,
ca o față de masă pe o suprafață înclinată,
ba chiar s-au apucat de băut, crezând că așa sunt poeții,
mereu chiauni, schimbând mesele din cârciumi,
și cârciumile între ele,
ca într-o strategie de front în plin război,
golind sticlele de vodcă dintr-o înghițitură,
unii chiar au crezut că poetul îl are la mână pe marele spion
și și-au pierdut banii și casa din cauza asta,
au devenit boemi și insurgenți,
piese dintr-un puzzle pe care cei bine ajunși acum
încearcă să-l refacă,
dar cum să faci bici din rahat și să mai și pocnească.
Nu, ei au crezut în ceva ce nu putea fi ținut prea mult timp
în comă indusă,
de atâta fericire și huzur au uitat că deși puși la pământ
ne-am ridicat de acolo mult mai puternici,
fericiți chiar că la masa noastră am rămas la fel de vii
ca toate cuvintele care ne-au așezat în paginile
pe care ei n-au știut cum să le ardă
sau dacă le-au ars nu înțelegeau cum de reînviau
și le scoteau peri albi înloc să-i facă înțelepți –.
Eu stau acum la masa mea de scris
și scriu,
ceilalți, la fel, pe la mesele lor de scris,
și scriu,
și nu e deloc ușor să iei memoria de prin toate cotloanele ei
și s-o faci vie
ca o piesă de puzzle în mâna unui copil care vede în grămada
amestecată de mâinile doicii
imaginea în tot ansamblul ei –.
Noroc, spun,
noroc, mi se spune,
masa noastră este atât de mare și plină
încât nimeni, dar absolut nimeni, n-o poate pune la pământ,
firimiturile din jurul ei
nu mai pot reface puzzle-ul la care viermii unui timp
visează ca prostul la mărul întreg.

Risipa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

A venit la mine
joi
să mă vadă
vineri
cum mă pregătesc
sâmbătă
să merg la biserică
duminică
pentru a începe treaba
luni
ca
marți
să fiu bun pentru toate ale lumii
miercuri
ca
joi
să o iau de la capăt!