Acelui ce din întâmplare
Privește umbrele grădinii,
Verdeața văilor în zare
În strălucirile luminii.

Căci nu pentru a lui primire
Umbroșii pomi-n verdeață cresc,
Nici pentru a lui răcorire
Cișmelele în sus țâșnesc.

Peșteri frumoase, ca prin ceață,
Privirea lui degrabă vede,
Și rouratica verdeață
Nu-i curmă arzătoarea sete.

Trimite-i, Doamne, bucurie
Acelui care calea vieții
Și-o trece-n boală, sărăcie,
Robit de vrajba răutății.

Mai ieri în dragostea ta oarbă
Șopteai triumfător: «E-a mea!»
Te uită azi și te întreabă:
Ce s-a făcut sărmana ea?

De ce s-au stins tânjiți bujorii
Și ochii nu mai râd deloc?
Au ars în jariștea plânsorii,
S-au stins în lacrime de foc.

Mai ții, tu, minte oare ceasul
Întâii voastre întâlniri:
Surâsul ei senin și glasul
Și toată vraja din priviri?

Dar ce-a rămas în amintire
Și visul tău ținut-a cât?
S-a stins precum o amintire,
Cât vara nordică și-atât!

Iubirea ta a fost păcatul
Ce i-a adus osânda grea,
Pe viața ei și-a pus stigmatul,
Ocară mașteră și rea.

Sărmana inimă sihastră!
Nici amintiri nu-i vin în zbor,
Demult cu lumea lor măiastră
S-au risipit la rândul lor.

Lumina vieții e cernită,
Pământul pare trist și gol,
Iar floarea inimii strivită
De gloată zace în nămol.

Iar după suferința toată
Sub zgură ce i-a mai rămas?
Obida grea, nemeritată,
Fără de lacrimi, fără glas.

O, ce barbară e iubirea
Ce-o dăm adesea în vileag!
Nebuni de patimi, în neștire
Ucidem tot ce ni-i mai drag.