Erich Kästner – Versuri.pro

Confesiunea Unor Poeți

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mai bine-am vinde o marfă oarecare!
Să fii poet, modern fu poate ieri.
Dar astăzi să mai umbli-n cinci picioare
nu-i treabă de boieri.
Din nervii noștri-am pus la liră strună
Rimezi, de-i lung suspinul mai ușor
Când dau cu pietre-n noi, ne e tot una
căci sună-n plin, poetul e sonor.
Noi oferim simțiri iar voi pânzeturi
Artistic, aranjăm orice durere
– avem doar gust – cu funde și fireturi.
Iar pieptul ni-l dăm zilnic la tăiere.
Suntem – rușine! – o sectă de strânsură
și confecționăm, ca artizani
după comandă, doruri pe măsură
Din orice facem vorbe, ba chiar bani.
Mai bine-ar fi de-am cumpăra și-am vinde
imobile sau acții – e egal!
Să fii poet și să oferi cuvinte
e un scandal!

Călătorie Sentimentală

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Singur dacă eşti e jale!
Totu-ţi pare tern, banal,
Pietre-ţi intră în sandale,
iară doru-ţi dă târcoale
şi devii sentimental.
Mergi pe calea indicată
şi te pierzi printre alei.
Dar admiri ce ţi se-arată,
deşi inima ţi-e dată.
Timpul să mai treacă vrei.
Dacă ai da de-o cunoştinţă,
fie chiar pentru moment!
Stai aici ca-n nefiinţă,
vezi un bust cu referinţă
la vreun zeu inexistent.
Ar putea vedea oricine
Alte busturi, mai de soi
(contra plată, ce ruşine!)
Stai pe gânduri. Şi, în fine,
balt-o laşi şi pleci apoi.
O grădină-i lumea toată
Poţi s-aştepţi – ca obligat –
mult şi bine cîteodată
Şi-atunci scrii o ilustrată
că voiaju-i minunat.
Noaptea, capu-l scoţi afară
şi în aer rece stai
Miorlăie pisici pe scară
iar cînd zorii dau s-apară
te-ai ales cu-un guturai.

Scurtă Autobiografie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dacă nu vii pe lume, nu-i pagubă prea mare
Pe-un pom șezi în neant și-ți râzi de toate
Eu m-am născut ca prunc, ca orişicare
cam pe neașteptate.
Școala în care uitat-am fel de fel
tot timpul mi-a răpit și – ce ciudat –
eram pe-atuncea un copil model.
Regret și azi c-așa s-a întâmplat.
N-a fost vacanță, dar a fost război
Tunar m-am pomenit cu alți soldați
Tot globul sângera copios. Apoi
trăit-am mai departe, dar cum, nu mă-ntrebați!.
Inflație-am avut din plin și foame
Și Kant și studii, burse, slujbe – gata!
Și arta și politica și dame..
Duminica ploua. Dar cu găleata.
De patruzeci m-apropiu. Nu mint
O fabrică de rime de-atunci am fondat
Am pe la tâmple fire de argint
Amicii mei au devenit mai grași, treptat.
Alerg după doi iepuri. Mai departe
tai craca de sub mine, meditând.
Merg prin grădini de sentimente moarte
și glume răsădesc din când în când.
Îmi port desaga singur. Zi de zi,
Spatele-i strâmt. Poverile doar cresc.
Formula, deci, pe scurt, aceast-ar fi:
chiar dacă m-am născut, totuși trăiesc.

Elegie Fără Vorbe Mari

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ți-ești foarte antipatic câteodată
și ți-ai întoarce spatele în lege.
Dacă e drept așa, cine-o constată?
Doar cel ce se cunoaște, mă-nțelege.
Tramvaiul trece, și-ntrebi mirat
de ce curajul astăzi nu te-ajută
să te arunci sub roți imediat.
Cunosc astfel de cazuri peste-o sută.
Te speli pe-aceleași mâini (și pe picioare)!
Și caracteru-n cușca lui te ține.
Cu ce te-ai mai putea surprinde oare?
Și-ncepi să caști când te gândești la tine.
Și ești sătul de tine pân’ la greață.
Nu poți aceasta-n vorbe s-o îmbraci.
Și te privești, și nu-ți poți face față
Și simți că (vezi mai sus) îți cam displaci.
Ah, de-ai fi fost mai bine asta, aia,
o carte, un tablou, un mausoleu,
o anemonă ce o udă ploaia!
Mai bine nu, ferească Dumnezeu!.
Devin și-aceste zile o rutină,
și, de fudul, îți dai cu pumnii-n piept.
Un medic spune: Nervii sunt de vină,
Și-așa ești foarte prost de prea deștept.

Alegorie Indiscretă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

A: Pietrele toate, la piramide
au oarecare asemănare.
Doar într-un punct sunt diferite
cele de jos duc greul cel mai mare.
B: E frumos că le deplângi așa.
Pietrele-acelea reclamat-au cumva?
Nu-s ele primele care-o duc greu
Mereu cei de jos duc greul, mereu.
A: N-ar fi în cazul ăsta mai bine
să-ntoarcem totul pe dos?
Poate c-ar fi o soluție-n sine
să pui piramida cu capul în jos.
B: S-ar surpa atuncea din păcate
și pietrele-ar fi din nou ridicate.
Iar, până la urmă, te-ai pomeni
că vârful e tot unde-l știi.
A: Dacă la oameni, pardon, la pietroaie
totu-i anapoda, neîntrerupt
nu crezi că până la urmă așa e
și majoritatea-i mereu dedesubt?.
B: Așa e. Geometria-i cuminte.
Nici sila, nici mila nu pot decide.
Doar dacă..
A: Ce-anume?.
B:.. de-aci înainte
nu s-ar mai face deloc piramide.

Sentiment Reluat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Într-o zi cu ea s-a pomenit,
Și-l găsi mai palid și mai grav.
Apoi dânsul constată lucid
că nici ea n-arăta prea grozav.
Mâine, ea urma să plece iară,
Înspre Allegau sau înspre Tirol.
Veselă era din cale-afară,
Mai târziu, i-a spus că simte-un gol.
El o mângâie atunci, tăcut.
„Plângi?”, discret de tot a întrebat.
Se gândeau la anii ce-au trecut
Și, pe urmă, a fost ca altădat’.
Când a doua zi se deșteptară,
mai străini erau decât oricând.
Mai schimbau o vorbă într-o doară
și mințeau la fiece cuvânt.
Către seară a plecat, în fine,
Și-au făcut bezele, doar așa.
Inimile lor zăceau pe șine,
Trenul către Allegau le călca.

Dragoste Veche

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Într-o zi cu ea s-a pomenit…
Și-l găsi mai palid și mai grav,
Apoi dânsul constată lucid
că nici ea n-arăta prea grozav.
Mâine, ea urma să plece iară
Înspre Allegau sau spre Tirol
Veselă era din cale-afară,
Mai târziu, i-a spus că simte-un gol.
El o mângâie atunci, tăcut.
„Plângi?”, discret de tot a întrebat.
Se gândeau la anii ce-au trecut
Și, pe urmă, a fost ca altădat’….
Când a doua zi se deșteptară
mai străini erau decât oricând
Mai schimbau o vorbă într-o doară
și mințeau la fiece cuvânt.
În amurg s-au despărțit, în fine,
Și-au făcut bezele, că pleca…
Inimile lor zăceau pe șine,
Trenul lung sub roată le călca…

Monolog în Baie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Te-ntinzi în cadă gol, nevinovat,
Te supără că-ți intră-n ochi săpun;
Te observi în amănunt, ești un bărbat
Cu toate cele câte îl compun.
Au fetele dreptate pe deplin
Să creadă – cât mai au sfială –
Că și-n cămașă sexul masculin
abia-l poți suporta, dar mite-n pielea goală.
Din fericire, stă în mâna lor
S-acopere ce nu ar vrea să vadă
Atât de tinere și totuși știu ce vor
Ajunge, domnul meu, întinde-te în cadă.
N-are cămașa, așa cum stai, nici portofel,
nici buzunare, trupul ne-mbrăcatul.
Fără de haine-ți pari străin nițel.
Visezi și cam întârzii cu spălatul.
Pe omul gol, problema de clasă-l lasă rece.
Dac-ar avea cerneală și-ar vrea să se răsfețe
ar scrie: „toată viața mi-aș petrece
în cadă, de acum și până la bătrânețe”.
La ușă sună cineva strident.
Mi s-a adus gazeta. Cum nu poți ști nicicând
ce vine după moarte, să scrii în testament
„Vreau apă curgătoare și-n mormânt”

O Mamă Își Face Bilanțul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Feciorul meu îmi scrie foarte rar.
Ce-i drept, mi-a scris de Paști o scrisorică:
la mine se gândește iar și iar
și dragă-i sunt ca totdeauna, cică.
De când nu ne-am văzut e aproape-un an.
Mă duc la gară, vremea să-mi mai treacă
privind la trenuri, plină de alean
când spre Berlin – acolo-i dânsul – pleacă.
Și mi-am luat bilet cândva și eu
decât pe-aci s-ajung la el, spre seară.
Dar m-am întors pe urmă la ghișeu
iar ei biletul mi-l răscumpărară.
De-un an, feciorul meu e logodit.
Vrea să-mi trimită și-o fotografie
O pernă, dar de nuntă-am pregătit
Mă vor chema cumva la cununie?.
L-o fi iubind ea cu adevărat?
Și perna o să-i placă ei anume?
Ce singură mă simt câte o dat’
Or exista și fii duioși pe lume?.
Frumos era când locuia la mine!
Acum dânsul o să se însoare..
Zac trează noaptea și ascult cum vine
câte un tren.. El, mai tușește oare?.
Păstrez într-un dulap niște ghetuțe
El a crescut.. Stau singură aici.
Neliniștea nu poate să mă cruțe.
Of, dac-ar fi copiii pururi mici.

Romanță Lucidă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Se cunoșteau de opt ani (negreșit
că foarte bine). Și, deodată, fără să știe
dragostea lor n-a mai fost de găsit
cum dispare uneori o pălărie.
Erau triști, se mințeau reciproc și în joacă
încercau sărutări, cândva fericite.
Acum, fără rost, nu știau ce să facă.
În sfârșit ea plânse, el zâmbea, pasămite.
Prin geam un vapor trecând se zărea…
El spuse: „E patru. Mai avem timp puțin
să bem undeva împreună-o cafea.”
Cineva exersa la pian, în vecini.
În cea mai strâmtă cafenea din cartier
sorbiră din cafea, o dată și-ncă-o dată;
seara îi prinse tot acolo, într-un ungher.
Tăceau mereu, priveau spre nicăieri,
și parcă, pur și simplu, nu le venea să creadă.