Dimitrie Bolintineanu – Versuri.pro

Coroba

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Într-a nopții pace ei sărbătoresc
Până când în aer stelele albesc.
Dar atunci în sala cea de sărbătoare
Acoperit de răni un ostaș apare
— „Hanul cu tătarii vin p-acest pământ
Și îl schimbă-n doliu și-n trist mormânt!”.
Astfel zice bravul și sub răni s-abate.
Domnul îl sărută și cu bunătate
Zice: — „Mergi d-alină nobilul tău chin
P-al meu pat molatic în repaos lin!”.
Danțul urmă cursu-i: muzicile sună.
Ștefănică-vodă dănțuie c-o jună.
— „Dulce copiliță! Ștefan îi zicea,
Vrei să-ți dau coroana și cu viața mea?”
— „De voiești, o, doamne, dulce să-mi fii mie,
Lasă desfătarea, mergi la bătălie!”.
Domnul stă pe gânduri, pare rușinat.
Cheamă căpitanii.. Toți a-ncălecat.
Zboară la Coroba, pe tătari lovește,
Îi fărâmă crâncen și pe mulți robește.
D-acolo se-nturnă către mândra sa
Și cu-a lui coroană îi dă mâna sa.

Scopul Omului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Spre țărmul ce se pierde în noapte și în ceață,
Curând o să atingă al vieții-mi vas fragil.
Și mă întreb pe mine aici, în asta viață,
De când trăiesc în doruri la ce am fost util?

Și sunt mai mult în lume ca umbra trecătoare
Ce-o lacrimă aruncă în cursu-i d-un minut,
Ce nici nu-nvăluiește, nici dă acestui soare
Mai multă strălucire, nici farmec mai plăcut?

Mă-ntreb ce este oare a noastră misiune,
Noi, care-aici în viață n-avem decât o zi?
Noi, ale căror fapte, țărână, fală, nume
Se spulberă în vânturi-nainte d-a luci?

Cărarea mea în lume se șterge de sub soare:
Amară calomnie pălește-al său color.
Tot omul lasă-n urmă-i ce lasă-o dulce floare:
Parfumul d-o secundă pe vântul trecător.

A unei sorți astfel, vai! prețuia durerea
Ce inimile noastre adapă cu venin
Necazul unei mume, ce și-a zdrobit plăcerea
Veghind cum se formează al ei prunc pentru chin?

Acest argil molatec ce vântul o să răpească,
Oare merită onoarea să poarte-n al său sân
O flacără de spirit, răsfrângere cerească,
Ce ca un rob ascultă de lut acest crud stăpân?

Așa mă-ntreb și Domnul răspunde blând dorinții:
„Tot ce trăiește-n lume are cuvânt profund.
O floare să parfume în capistea ființii,
O rază să-aurească abisul fără fund!

O lacrimă s-aline un suflet în durere,
Și roua să fragilize arșițele de zi,
Și tu s-aduni pe-o frunte sărutul de plăcere.
O, muritor! iubește, că mâine vei pieri!”

Un Ostaș Român Închis Peste Dunăre

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Un ostaș român închis peste Dunăre.
Porumbiță întristată!
Eu ca tine sunt străin,
Și-ntr-o țară depărtată
Tu cânți tristă, eu suspin!
Însă tu ai aripioare,
Poți te-ntoarce când vei vrea;
Iar eu plâng în închisoare
După dulcea țara mea!
Tu ai poate-o sorioară
Ce te cheamă ne-ncetat;
Iar eu am o drăgușoară
Ce în lacrimi am lăsat.
Însă tu ai aripioare,
Poți te-ntoarce când vei vrea,
Iar eu gem în închisoare
După mândrulița mea!
Zboară, pasăre curată!
Și te-ntoarnă-n țara ta:
Iar eu, floare aruncată
Pe alt țărm, mă voi usca!

Fata de la Cozia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Trambița răsună sus pe coasta verde;
Armia lui Tepeș printre brazi se pierde.
– „Iată! strig vitejii, mândrul căpitan
Ce-a ucis cu mâna-i pașa musulman!”
Domnul îl sărută și cu bucurie:
– „Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau soție?
Dacă vrei avere, da-ți-voi cât vei vrea;
Dacă vrei soție, da-ți-voi fata mea!”
– „Doamne! nu voi aur, nici onori deșarte:
N-am venit în lupte să-mi trag așa parte;
Plângerile țării brațul mi-a-narmat;
Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat.
Iar de este vorba să-mi dai soțioară,
Află că eu însumi sunt o fetișoară!”
La aceste vorbe junele frumos
Coiful își aruncă, părul-i cade undos.
Toată adunarea vede cu răpire
O fetiță dulce ca o fericire.
Domnul se răpește de mândrețea ei.
– „Care din boierii-mi vrei bărbat să iei?”
– „Doamne, zise fata, vrei să fiu soție
Unui din ostașii care-mi place mie?
Toți sunt bravi la luptă, nu mă îndoiesc;
Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc.”
Domnul fiu s-aruncă la ale ei picioare
Și cu o vorbire dulce rugătoare:
– „Fii a mea domniță și îți jur pe cer
Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier!”
La aceste vorbe tânăra fecioară
Rumenind la față ca o rozișoară:
– „Dacă vei iubirea-mi să o dobândești,
Pentru țară, doamne, să mori, să trăiești!”

La Nastase…

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Credințele politice, convingeri, părere,
La unii sunt mijloace s-ajungă la putere,
Și-ndată ce pe gâtul-i se află agățați,
Adio, mondo! Uită principii profesate!
Așa sunt parveniții, șireții ce trafică
Cu sfintele principii ce p-oameni îi ridică.
Ei seamănă în lume cu fierul poleit:
Cum se-ntrebuințează, îndată s-a roșit.
De trei ori la alegeri de tine ei nu vrură;
Căzuși, rămași la toate cu degetul în gură.
Ei și-aduceau aminte de timpul poliglot,
Când cu vrăjmașii țării tu sărutai în bot.
Erai plecat la toate guvernele trecute;
Erai cu capul în mână la ușile știute
A celor mari din țară… erai un biet nimic,
Crescând a ta credință într-un bătrân islic.
Dar lumea uită lesne și omul, și păcatul,
Și-alergătorii-ți dări și votul, și mandatul.
Căci din nenorocire aici se uită tot.
În cumpănă e una șiret și patriot.
Nu se uzează nimeni: te dai c-o coterie
Și ieși curat ca rufa dintr-o spălătorie.
Uitași că fruntea-ți este bătută de pământ:
Pe sânul libertății luăși îndată vânt;
Proudhon, Barbès și Kossuth sunt palizi lângă tine,
Amar acelor oameni ce se gândeau ca mine!
Tu îi tratai îndată de oameni din trecut,
De trădători de țară… și azi cum ai căzut!..
Îți arunca în gură o fleică oarecare,
Și întorseseși îndată cojocul pe spinare.
Acuma persecuții, nedrepte asupriri,
Și triste violări, despotice gândiri,
Târâri pe două labe, josire, viclenie
Cum este vechea lege la noua ciocoiie,
Uitări de libertate, de bune cuviințe,
De lege, omenie, de nobile credințe,
Sunt tristele efecte ce-n urmă se făcură
Când fleica cârmuirii ți se-aruncă în gură.
Dar tu surâzi la toate și zici: „Nu voi să știu!
Să mi se stingă steaua, piscanții mă reînviu.
M-apuc de opoziții cu vreo coterie,
Și iară mă ridică a omului prostie.
Că mâine în gazete m-oi pune a striga
Că legea e călcată, și toți m-or aplauda.
Iar cel ce nu-și mai schimbă unica sa credință
Își va usca ca crucea smerită sa ființă.
Căci arta nu consistă a face tumbe bine:
Ci să le știi a face atunci când timpul vine.
Câți nu se află-n țară mai grațioși tumbari?
Dar nu pot să ajungă a fi nici plapomari.
Eu singur am secretul ce-l știu de la trei bei,
Ce-i înșelai de-a rândul, prin drăcușorii mei”.
La toate tu ai dreptul, căci astfel este țara.
Așa a fost și satul în care Dulcamara
Făcea ce vrea să facă; dar fin între noi,
Va râde mult mai bine acel ce râde-apoi.
Urciorul, multe zile te duci cu el la apă,
Dar vine-o zi în care se sparge sau îți scapă.
Străinii vie mâine în țara la români,
Le vei ieși nainte cu capul tău în mâini.
Bătrânii să se-ntoarcă de astăzi la putere,
Vei apuca islicul acestor tompatere.
Dar vie teroriștii? cocarde cât un mac
Se va zări îndată pe pieptul tău de rac.
Chiar d-ar veni puterea la necuvântătoare
Tu ai umbla îndată pe patru chiar picioare.
Acesta e secretul cu care te fâlești,
E cunoscut atâta aici în București!

Tutora

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Către domnul Petru tânăra sa fată
Într-o zi purcede tristă, dolorată.
Îşi ridică vălul cu aur țesut.
Ca o auroră chipu-i a părut.
Ochii-umbriți de gene râuri lacrimi line,
Râură tezauri de grații divine.
Vorba-i ca murmura aurei uşori
Printre rozioare, delicate flori.
Părul ei ce noaptea fața-i împrumută
În ridente bucle sânul ei sărută.
— „O, mărețe doamne, fii ascultător.
Au venit cazacii, pradă, robesc, omor.
Fii cu bunăvoie pentru-această țară!
Scoală-te şi sparge ceata lor barbară!”
— „Fiică, nu deschide sânu-ți frăgior
Grijilor ce fărâmă omul pieritor.
Inima fecioarei sub dureri s-abate
Ca sfioasa floare prin furtuni turbate.
Cel ce-ți dete viața ție ți-a lăsat
Lumea cu dulci raze, unde necurmat
Grijile-ncunună cugetele line
Cu florile d-aur viselor senine.
Te îmbată dulce de cereşti visări
Şi ne lasă nouă negrele vegheri!”
— „Dar când omul uită drepturile-i sfinte,
Nu-i iertat femeii să-i aducă-aminte?”.
Zice: ochii pleacă dulci şi lăcrimați,
Domnul îi sărută perii săi curați
Şi cu dalbe lacrimi: — „O, preadulce fiie!
Îi vorbeşte domnul; Voia ta să fie!”.
De trei ori din ceruri rumenele zori
Au deschis spre lacrimi ochii muritori.
Dar a treia dată lupta se precumă.
Inamicul fuge şi moldavii-i urmă.
Taie şi fărâmă pe cazaci cu dor,
Prinde în robie pe hatmanul lor.

Ziua-le

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

E timpul când pe valuri eterul înstelat
În toată-a sa podoabă se scaldă în tăcere,
Cu murmur dulce vântul adoarme legănat,
Iar inima mi-e plină de-amor și de plăcere!
Și timpul urmă cursul-i de roze împletit.
Oh! să sorbim din unda plăcerii ce se duce!
Vezi, noaptea e frumoasă, Bosforu-mbălsămit!
Să ne-mbătăm de viață, amanta mea cea dulce!
Amoru-ți mă răpește! Iar ochii dulci ai tăi,
Mă-mbată de plăcere, robesc a mea căutare.
Suflarea gurii tale e frageda suflare
Ce răspândește gura amabililor zei.
Plăcerea se-nsoțește cu crude suferinți
Așa cum pe mormântul frumoaselor fecioare,
Cu lacrimile calde ce varsă triștii părinți,
S-amestecă ghirlande de flori desfătătoare.
Dar florile se fână! Dureri ce ne deșir,
Și lacrimile calde rămân cu-a lor tristețe..
O lacrimă lucește pe genele-ți de fir;
Să soarbem dar plăcerea, o, dulce frumusețe!
Îmi place ca să turbur frumosul incarnat
Pe fața ta cea albă, prin vorbe tinerele;
Să văz înălțându-ți sânul sub gândurile mele,
Și părul tresărindu-ți, simțind un sărutat!
Ca mâine se va stinge amorul tău divin.
De astăzi până mâine, vai! timpu-o să lipsească!
De astăzi până mâine nu are timp un crin
Să nască, să surâză și să se veștejească.
Atât el trece iute! Un dulce sărutat
Mai lungă urmă lasă pe buza virginală
Decât nu lasă omul, ce zilele-l înșeală,
P-această vale tristă pe care-i exilat.
De este loc în lume, e numai pentru dor.
Să geamă, să suspine, să sufere întruna,
Să spargă doru-n lacrimi, e timpul totdauna.
Oh! vin, -a mea frumoasă, să ne-mbătăm d-amor.
Din sânul tău d-ivoriu de vise dulci plutit,
Permite mie-a trage complângeri amoroase,
Să văz surâsul candid cu focu-i aurit
Jucând cu răsfățare pe buzele-ți frumoase!
Când am băut plăcerea, oh! fie un minut!
Ursita-i împăcată și viața împlinită,
Atuncea, moartea vie! Mormântul e plăcut.
Ce viață mai rămâne, la patimi e ursită.
Frumoșii tăi tezauri ce ai adus din cer
Peri-vor cu-a ta viață și tu vei fi uitată
Și soarele tot dulce va arde în eter,
Îmbată-mă d-amoru-ți, frumoasă adorată!

Peștera Muștelor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

I
În dumbrăvi poetice, într-un bazin săpat
În granit cu fețe,
Se scălda frumoasa fie de-mpărat
Cu-ale sale sclave rari în frumusețe.
Soarele se culcă în aburi de rubin
Și se varsă dulce
Pe-ale lor cosițe ce nundează lin;
Apa-n bobișoare, p-al lor fraged sân,
Ca roua-n crini luce.
Peste-ai lor albi umeri, care strălucesc
Sub a lor ninsoare,
Grațioase roze repede-nfloresc
Și lucesc la soare.
Sclavele domniței par în acest loc
Astfel cum pe mare,
Printr-al lunei pline brâu voios de foc,
Miriade raze scânteie, se joc
Fără de-ncetare.
Dar un zmeu sosește p-un fugar spumos,
Intră prin grădină;
Caută din dosul unui pom stufos
Sclavele frumoase ce se joc voios
Cu-alba lor regină.
Ochii lui se lasă pe regina lor
Și-ai săi ochi se-ncântă;
După cal coboară și pășește-ușor.
Stă, privește, -ascult și, c-un iute zbor,
Pe bazin s-avântă.

II
Zmeul încalecă, fuge cu vergura,
Fuge pe vale;
Calu-i se turbură; zboară, se spumegă,
Mușcă-n zabale.
Zmeu-îi ia frânele, repede-i sângeră
Coasta spumoasă;
Calu-i se-naripă, fuge ca negura
Vijelioasă,.
Cerul se scutură, munții se leagănă..
Brazii săltară,
Cerul cu stelele, brazii cu stâncele
Se confundară.
Văile murmură, frunzele freamătă,
Aerul sună:
Pletele verginei, sparte, sub aure
Scântei la lună.
Însă la peștera stâncilor alpice
Calul atinge;
Sforăie, nichează. Zmeul cu vergura
‘N umbră se stinge.

III
Regele preurmă, cu călări d-ai săi,
Calul lor ce zboară.
Dar din peșteri zmeul varsă pe flăcăi
Muște veninoase ce-n acele văi
Caii lor omoară.
După-atunci când pasc turmele pe plai,
lângă grota lată,
Zmeul socotește că-s ostași pe cai
Și răvarsă musca care-ucide, vai!
Orice vită-ndată!

Moartea Lui Mihai Viteazul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Moartea lui Mihai Viteazul.
Pe câmpia Turzii, pe un verde plai,
Tabără oştirea marelui Mihai.
Acolo, în cortu-i, domnul se gândeşte:
Fericirea ţării inima-i răpeşte.
Are-o presimţire ce l-a turburat
Şi pe mâna-i mândră capul a plecat.
În deşert speranţa inima-i răsfaţă;
Lacrimile udă gânditoarea-i faţă.
Înaintea celor ce îl ocolea,
Cu o mantă d-aur el se ascundea.
Către căpitanii ce îl înconjoară:
– „Dragii mei! Iertaţi-mi astă lăcrimioară!
E o slăbiciune de care roşesc
Toţi câţi au un suflet tare, bărbătesc.
Însă sunt minute când natura cere
De la cel mai tare partea-i de durere..
Astăzi pot să număr mai la nouă ani
De când noi ne batem cu atâţi duşmani.
Este-adevărat, am făcut, în lume,
Neamului acesta cel mai mare nume.
Însă, ce-i mărirea, fără de folos?
Ceea ce-i în noapte focul mincinos!
Singură mărirea nu-i destulătoare,
Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare.
Câte mii de inimi moartea n-a-ngheţat?
Şi în câte case dorul n-a intrat?
Ţara este-n lacrimi şi se pustieşte.
Floarea tinerimii câmpul înveleşte.
Şi în raza slavei unde strălucim,
Văz, pe nesimţite noi ne mistuim!
Astăzi lupta noastră orice luptă curmă;
Ea va fi lovirea cea mai de pe urmă.
Astăzi este timpul ca să isprăvim.
Sau români ne pierdem, sau români trăim!”.
Astfel le vorbeşte.. Dar doi soli sosiră,
Doi trimişi ai Bastei. Capii toţi ieşiră.
– „Basta vă trimite? Spuneţi ce doreşte!
Basta, iară Basta!.. nu mai isprăveşte!”.
– „Ce doreşte? zice unul din călăi,
Basta porunceşte la vasalii săi!”.
– „Să porneşti îndată banda ta în ţară!”.
Îi răspunse celalt cu o vorb-amară.
– „Mergeţi, zise domnul, l-al vostru stăpân!
Spuneţi-i că nu e încă un român
Care să dea arma pân-a nu se bate!
De-i bărbăt, aice vie a combate!”.
– „Este timp!..” şopteşte un ucigător.
Celalt trage iute paloşul uşor
Şi c-o lovitură repede şi tare
Îl împlântă-n sânul eroului mare.
Căpitanii iute sar, mi-l înconjor,
Dar Mihai le zice: „Fraţilor, eu mor..
Spuneţi doamnei mele să nu se mâhnească
Şi-n iubirea ţării fiii mei să-i crească.
Când vor fi în vârstă, să le spuie ea
Că nu voi răzbună pentru moartea mea;
Numai pentru ţară şi neatârnare
Sânul lor să simtă sfânta răzbunare!
Iară voi, tovarăşi, mie îmi juraţi
Niciodată mâna cu străin să daţi!”.
La aceste vorbe cade-ntr-al său sânge.
Toat-a lui oştire cu durere-l plânge.
Apele pe cale stau şi se opresc;
Păsările-n aer triste ciripesc.
Moartea cu-a ei mână faţa lui atinge;
Inima-i îngheaţă, vorba i se stinge.
Iar viaţa-i mândră zboară către nori,
Ca mirosul dulce unei stinse flori.

Ioana

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Știți voi crinul ce străluce
În Vescopolis frumos?
Păru-i ca o rază dulce
Cinge corpu-i până jos.
Este tânăra Ioana,
Nimfa albă din Vardar,
E româna macedoană,
Dulce ca ceresc nectar.
Patru neamuri o reclamă,
Șapte sate mâna-i cer.
Toți cu toții o aclamă,
Rază ce-a venit din cer!
Acvila lăsându-și zborul,
Boabe ia din mâna sa,
Turcul părăsind Bosforul,
Vine a o vizita.
Grațiile-i sunt surate,
Poartă jocu-n jocul ei
Și plăcerile-adorate
Zbor pe anii-i tinerei.
Geniul pe frunte-i zboară;
Peste umbre și vulvori
Umbra-i dulce și ușoară
E o noapte peste zori!
Buza ca mărgăritarul
Are-un fermec foarte rar,
Cred că a băut nectarul
Din al zeilor pahar.
Ochii-i sunt dulci viorele
Ce la soare strălucesc,
Genele lungi, aurele,
Răsfrâng umbre și lucesc.
Sânu-i e o dulce floare;
Două roze pe doi crini,
Sub al amorului soare
Tremură pe dulcii sâni.
Eu mă duc, vis de dulceață!
Tu n-o să mă mai zărești.
Tu mă lași să plec cu viață
Și, vai! inima-mi oprești!