Blad3 – Versuri.pro

Blad3 - O Ploaie Rece

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

O ploaie rece vine, dând viață acelor șoapte
și orice zâmbet ce mă alină, se pierde-acum în noapte
într-o lume de pură ficțiune abandonez dorințe
și mă iau la întrecere cu timpu’ numărând suferințe
lăsând în urmă cuvinte nespuse captive în lanțuri de tăcere
și printre amintiri zâmbete captive în lanțuri de durere
Eu am rămas tot aici, da’ sufletul meu rece a uitat să spere
și m f*t în ele sentimente, n-am nevoie de apreciere
lăsând în urmă speranțe închise, într-un cimitir de vise
toate acele lucruri promise acum sunt torțe stinse
amintiri lăsate în trecutul de regrete să zacă
și ecoul vocii tale cel auzeam în gând pe veci o să tacă
că era prea frumos să fie așa frumos, da’ ce nu moare?
și clipe fără rost se pierd cu timpul lipsit de culoare
‘Ea’ mă privește nepăsător, tăcerea ei îmi cere un răspuns
dar ea nu înțelege că nu-i nimic de spus.

Refren:
Doar ură de ascuns, lăsând în urmă vânt și ploi
Mă uit la poze vechi lăsate în praf, suntem noi
Păcat că acele cristale neprețuite se pierd în noroi
Nu mai există ‘amândoi’, privește-mă-n ochi goi.
Doar ură de ascuns, lăsând în urmă vânt și ploi
Mă uit la poze vechi lăsate în praf, suntem noi
Păcat că acele cristale neprețuite se pierd în noroi
Nu mai există ‘amândoi’, privește-mă-n ochi goi.

Strofa 2:
Lasă timpul ca să treacă, să treacă tot ce-a fost
Nimic nu mai are rost, e prea rece și anost
Drumul dintre noi e un câmp de luptă, nimeni n-o să câștige
și timpul încet dar sigur ura dintre noi o va învinge
Stai!! Oprește-te o clipă, și privește spre trecut
Clipe neprețuite lăsate să zacă, pe drumul vieții s-au pierdut
Nimic n-o să se întoarcă poate doar dezamăgiri
Te rog privește-mă cu dispreț îngropând aceste amintiri
Sunetul din decor trist și nostalgic sună
și cerul prea întunecat îmi aduce aminte că nu mai suntem împreună
Oceanul de speranțe a înghețat, dar cum să se topească oare
când nu-i nici urmă de soare ci doar durere și nepăsare
Cerul atârnă cu picuri grei de ploaie, nici urmă de astre
Simțind cum se lasă greu peste sufletele noastre
Tăcerea ei face cât o mie de cuvinte
și a mai rămas doar tristă aducere aminte.

Refren 2:
Și am trecut prin multe, dar cine să asculte?
Când vorbele dintre noi au devenit insulte
Și au fost multe clipe pierdute
Dar timpul o să treacă, prea puțin o să ajute.
Și am trecut prin multe, dar cine să asculte?
Când vorbele dintre noi au devenit insulte,
Și au fost multe clipe pierdute,
Dar timpul o să treacă, prea puțin o să ajute.

Strofa 3:
Te rog preface-te că nu-ți pasă, întoarce-ți fața, pleacă
Clipele frumoase dintre noi n-o să se mai întoarcă
Când adormeai cu tricoul meu și eu te țineam în brațe
Și îți acopeream pleoapele grele cu șoapte și speranțe
Preface-te că nu s-a întâmplat, eu am să mă prefac că te-am uitat
Se termină așa și e păcat, dar e mai bine de fapt
Am trăit clipe de neuitat ce nu vroiam ca să mai treacă
Și acum când te privesc îmi amintesc tot ce ne leagă
Dau viață gândurilor până intru în transă
Mă înec în propria substanță, vântul îmi bate frunze-n față
Toamna se lasă ușor peste sufletul meu gol
Puteam să jur că plutesc pe un nor dar m-am trezit la sol
Stăm față-n față, peste noi se lasă noaptea
Să-ți privesc ochii căprui nu mi-ar ajunge eternitatea
Dar nu mai vreau, deși o să-mi rămână-n gând
Privește-mă cu ochii tăi cei mici, că n-o să mă vezi curând.

Refren 3:
Cred c-ai uitat de tot ce-a fost dar îți vei aminti oricum
Când va fi prea târziu și eu o să renasc din scrum
Îți mai amintești când te scăpam de belele captivă în brațele mele
Și eu îmi găseam alinare în brațele tale.
Cred c-ai uitat de tot ce-a fost dar îți vei aminti oricum
Când va fi prea târziu și eu o să renasc din scrum
Îți mai amintești când te scăpam de belele captivă în brațele mele
Și eu îmi găseam alinare în brațele tale.

Strofa 4:
Florile le-am rupt, au mai rămas petale
Paharele sunt goale, poate le umpli tu cu lacrimile tale
Tăcerea e asurzitoare și parcă doare
Și nimic nu o să spele paharele murdare
Vântul rece parcă-mi spulberă cuvântul
Și stropi grei de ploaie au inundat pământul
Gheața dintre noi se topește în amintiri și vise
Dar ce rost mai are acum când sentimentele sunt stinse
Certuri au fost, secrete și regrete
Vorbe inutile în momente imperfecte
Defecte nu știu care avem mai multe
Cine a greșit mai des sau cine n-a știut să asculte
Vorbe prea multe dar au trecut, în fine
Îmi spuneai că nu am inimă, nici încredere în tine
Păi ai dreptate, nu le credeam pe toate
Dar inimă am și încă bate
Străbate hotare fără alinare
Și când durerea-i mare caută scăpare
Lasă vise-n urmă și speră
Și arde speranțe-n tristă atmosferă
Și când e rece caută căldură
Dar găsește ură și prea mult frig îndură
Tu poți să pleci, eu o să rămân aici
Am călcat de multe ori pe bec și-n tălpi am cicatrici
Și orice-aș spune în cuvinte
Nu se compară cu ce am eu în minte
Că orice-aș spune în cuvinte
Nu se compară cu ce am eu în suflet și minte
Și e trist, da’ e trist acum
Când te gândești că nu mai suntem pe același drum
Dar stăm în stație-n așteptare
Gata de plecare spre destinația următoare
De ce plângi acum și nu ai plâns atunci?
De ce mă privești așa? De ce stai și nu fugi?
De ce taci? Nu-mi răspunzi? De ce ploaia s-a oprit?
De ce-ai permis să scriem acest scenariu tâmpit?
De ce acum nu mă mai contrazici
Cum o făceai atunci, când vroiai să mă alungi?
Când mă certai cu ochi uzi, când nu vroiai să mă auzi
Când fără scut încercai după vorbe să te ascunzi
Acum ascultă liniștea cum țipă mai tare decât tine
În nopțile albe pline de sfaturile tale inutile
Și acum după sutele de ploi
Aud trecutul cum mă cheamă-napoi
Dar n-o să reușească să mă-ntoarcă
Că eu am plecat și sunt singur pe barcă
Și privesc-înapoi și ea rămâne
Ploaia s-a oprit dar nu și-a ei suspine
Și mă privește trist, parcă-ar vrea să mă-ntorc
Dar nu mai pot, am renunțat la acest joc
Obișnuiai să-mi încălzești sufletu-mi rece
Că s-a-nghețat la loc, da’ nu-i nimic, că trece
Cum treceau clipele ca o apă curgătoare
Treceau pe lângă noi și se vărsau în mare
N-am știut să apreciem și nu știm nici acum
Cu ce ne alegem când lăsăm să treacă ce-i mai bun
Rasfoind în cartea amintirilor printre pagini pline de culoare
Observ cu stupoare că sunt și pagini goale
Timpul trecea, noi ne lăsam furați de vise
Și azi încă simt parfumul tău în vremurile stinse
Și după atâtea ploi și vorbe pline de venin
În sfârșit mă așteaptă un cer senin
Și-mi amintesc de parcă ar fi fost ieri
Cum ne certam fără rost în drumul nostru spre nicăieri
Și mă priveai cu ură, iar eu cu nepăsare
Din ce-am visat și am trăit azi trecător și gol îmi pare
Ai fost o întrebare fără răspuns, ai fost gheață și foc
Acum ești doar departe, în lumea mea nu mai ai loc
Îmi spuneai că nu te înțeleg, că vrei să plec
Că sunt confuz și nu știu ce să aleg
Dar cine n-a înțeles? Chiar n-ai putut să vezi?
Și chiar crezi că mai contează? Delirezi!
Visezi, da’ când o faci tu nu visezi ca mine
Lași în urmă răni adânci, vise pierdute-n ruine
Frumusețea ta e umbrită de ura ce-o porți în tine
Dar nepăsarea ce ți-am arătat-o te-a rănit, știu bine

Fără Ea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Uite unde suntem acum, prin câte am trecut,
Te-am pierdut de două ori, dar am luat-o de la început,
Port în mine o cameră plină de poze cu tine,
Cuvinte, priviri ascunse după cortine,
Din amintiri ochii tăi apar,
Dar parcă sunt în ceață și nu îi văd prea clar,
După egoism și ploi, în altă lume noi,
Stăm ascunși după nori, încercând să nu dăm înapoi,
M-ai făcut să am încredere în tine, când nu aveam în nimeni,
Decât în cel mai bun prieten și în mine,
Ne contraziceam des, ce-mi plăcea să te enervez,
N-ai reușit să vezi, vroiam să văd cum reacționezi,
Acum te faci că nu-ți pasă, folosești cuvântul lasă,
Și faci tot posibilul să nu mai fii atât de curioasă,
La distanță în realitate, dar mai aproape în fapte,
Privește drumul ce-l lăsăm în spate, am trecut prin toate.
Lași amintiri-n spate printre gânduri și șoapte,
Dar nu poți uita de toate într-o noapte sau în șapte,
Am reușit să te fac să suferi, fără să știu cât doare,
Dar pășind prin durere ai ieșit biruitoare,
Sincer, nu am vrut, știu că-i plâns zile la rând,
Știai că dacă nu ne întâlnim atunci n-o să ne vedem curând,
Însă mândria din tine nu te-a lăsat să dai în spate,
Deși te înecai în lacrimi, singură în noapte,
Am rămas în gândurile tale și nu mai poți să uiți,
Amintirea mea te bântuie, parcă nu mai vrei s-o-nfrunți,
Și acum parcă înnebunesc când te văd cu altul,
Și încep să realizez ce-ai simțit și tu,
Că eu sunt cel ce suferă când plângi,
Sunt visele tale ce-n pumn le strângi,
Că deși ești cu el, stai cu gândul la mine,
Și deși sunt cu ea, tot mă gândesc la tine.

Suflet de Poet

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ard cuvinte, le privesc cum se sting în scrum
Și clipe reci acum dispar pe veci în fum
Nu știu de unde vin, nu știu unde mă duc
Necunoscut e drumul și lung, o iau pe unde apuc
Dulci iluzii, vise amare, raze de vechi amintiri,
Ce în suflet dau culoare, acum umbrite de priviri.
De ce se pierd acum pe drumul ce îl las în spate
Printre șoapte, lăsând loc de cuvinte noi și fapte
În nopți ca asta singuratice ecouri îmi răspund
Și îmi dau dureri de cat cu sunetul lor profund
Ascund în mine durere și-o las până piere
Să prind putere să trec de belele
În vremuri grele când simt că-s în zadar visele mele
Când nici cea mai furtunoasă ploaie nu poate să le spele
Când nici cel mai frumos zâmbet nu poate să mă înveselească
Și nici cea mai dulce voce nu-mi alină durerea sufletească.
Ard cuvinte și gânduri, pun bucăți din suflet în rânduri
Îmi iau avânt să sar peste înaltele ziduri
Mă simt ca un călător în tren, în decor un gri etern.
Și un pahar de vin ce mă calmează ca un dulce refren
Timpul parcă se oprește, se face stană de piatră
Și împietrește clipe, ceru-i negru, trist arată
Vântul rece, îmi închide pleopele grele
Și cerul plânge, parcă așteaptă lacrimile mele
Unde-i inconștientul ăla de soare ce-l aștept cu ardoare
În suflet e ger, ninsoare, încă așteaptă razele tale
Sufletul meu plânge ca o apă curgătoare
Tabloul ăsta e mai trist decât o ultimă scrisoare
Lumea acum parcă e mută, eu sunt cel mai mare gânditor
Mă pierd în tărâmul lor, îmi iau în serios rolul de trecător
Sătul de vorbele lor a celor ce nu mă lasă să zbor
Călătoresc, călător, ucid speranțe, îs nepăsător

Pentru Suflet

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Avem nevoie de o mângâiere să uităm de durere,
de o adiere de vânt ușoară în vremurile grele,
când amarul ne cuprinde și-al patimei război,
cu valuri de ispite se varsă peste noi.
Râuri de otravă din care bem cu sete,
și în suflete ne inundă potopuri de regrete,
vise și speranțe ce ard la nesfârșit,
dar nu le stinge nimeni, căci ploaia s-a oprit.
Și ne rănesc adesea când ne lovim de realitate,
când le punem în fapte și realizăm că nu se poate,
când timpul ne rănește că-i cel mai trecător,
și crud ne mai tratează, că-i trist, nepăsător.
În suflete ne rănește ca amarul timpuriu de toamnă,
ne privește, trece ca o nepăsătoare doamnă,
ne îmbracă în speranțe care cad de pe noi,
ca frunzele cenușii de pe copacii goi.

Refren:
Zadarnic privesc spre cer, e mai negru ca pământul,
mai rece ca mormântul, mai infinit ca gândul,
așteptând o rază de lună sau o scânteie de stele,
să-mi pun speranța-n ele și visele mele.
Dar ce se întâmplă când cerul cel descriu,
reprezintă sufletele noastre într-un calvar pustiu,
când drumul cenușiu te învață să fii viu,
îți dă putere, te întărește, dar unde duce, nu știu.

Am aruncat speranțe în vulcan, neștiind c-o să erupă,
îmi controlam destinul cu sfori, neștiind c-o să se rupă,
am înghețat lacrimi în frigul durerii eterne,
puteam să simt emoțiile vieții cum mi se scurg prin vene.
Și am spus-o des, dar mulți n-au înțeles,
că un suflet nu are preț, decât cel pe interes,
și dacă înțelegi ce zic, te rog privește cerul,
în fiecare zi e diferit, încearcă să-i înțelegi misterul.
Că e diferit, la fel ca sufletele noastre,
și ne bucurăm nespus când cerul-i plin de astre,
când lăsăm banul să facă diferențe între noi,
cu suflete murdare marca am merge la război.
Ne lăsăm manipulați, cu mințile în ceață,
injectați cu falsă speranță, visăm la o altă viață,
când te lași răpus de defecte și cazi încet,
când frica te impune la respect e cel mai josnic sentiment.

Refren:
Privesc spre cer, e mai negru ca pământul,
mai rece ca mormântul, mai infinit ca gândul,
așteptând o rază de lună sau o scânteie de stele,
să-mi pun speranța-n ele și visele mele.
Dar ce se întâmplă când cerul cel descriu,
reprezintă sufletele noastre într-un calvar pustiu,
când drumul cenușiu te învață să fii viu,
îți dă putere, te întărește, dar unde duce, nu știu.

Suntem tarfe, zdrențe, cu gânduri perverse,
cu minți ce vor să-nvețe, ce se pierd în două universe,
în urlete plângătoare și priviri amare,
căutând raze de soare, culoare, alinare.
Când zâmbetul ți-e eclipsat de lacrimi,
învață să ții ochii deschiși printre lacrimi și patimi,
oricât de greu ar fi, tot ne gândim la ziua ce vine,
și nu ezităm să trecem prin rău ca să ajungem la bine.
Ca să ajungem unde ne dorim, ne tragem pe coate,
când visele sunt spulberate, lăsăm frica de-o parte,
când imaginația e infinită și duce la eternitate,
când suferim răniți de șoapte, gând după gând se-abate.
Că oriunde am fi și oriunde ne-am duce,
tot acolo vom ajunge, sub o rece cruce,
lăsând cuvinte în spate, printre lacrimi, amintiri,
sub pământul rece și fără trandafiri. (by dJ_EdWarDD)

Oameni Simpli

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fă pace cu trecutul, să nu-ți strice prezentul
Și când e nevoie, dezgroapă sentimentul
Ce cred alții despre tine, nu e treaba ta
Rolul tău e să mergi mai departe, e viața ta
E alegerea ta și nimeni nu ți-o poate lua
Contează ce crezi tu, nu ce crede el sau ea
Că timpul vindecă orice rană, oricum
Acordă timpului puțin timp, ascultă ce spun
După durere sufletul renaște mai senin
Și înaintează lin, spre ce se cheamă destin
Când ura te desparte de orice sentiment aparte
Și nu mai poți întoarce pagina, rupe-o din carte
Învață să ignori, învață să spui nu
Și când lumea se schimbă, tu fii același ‘TU’
Să-i lași deoparte, pe cei ce te înșeală
Să te ridici, când alții te doboară.

Refren:
Sunt gânduri pentru suflet, rupte din cuget
E pentru voi, e pentru noi
E pentru el, pentru ea, pentru tine
E pentru oameni simpli ca mine.

Să pleci înainte, ca alții să te-alunge
Și să înveți să râzi, când sufletul îți plânge
În loc de lacrimi curse, durere-n pumn să strângi
Și-n loc să ai obraji uzi, în interior să plângi
Când trecutu-i la distanță, de-un sentiment, de-un gând
Și totuși așa departe, ca de la cer la pământ
Amintește-ți că drumul tău, nu merge-n spate
Înaintează ușor spre ce se cheamă realitate
Cu ce se cheamă speranța, trecem prin toate
Prin vise spulberate, încercări și fapte
În calea timpului ce vine, nu stă nici vântul
Ce-alungă frunzele din pomi, întristând pământul
Precum frunzele așa și clipele, multe
Păstrează-le, trăiește-le și du-te
Vezi cum le risipești, să nu treacă în zadar
Să-ți amintești din ce în ce mai des, să uiți din ce în ce mai rar.

Refren:
Sunt gânduri pentru suflet, rupte din cuget
E pentru voi, e pentru noi
E pentru el, pentru ea, pentru tine
E pentru oameni simpli ca mine.

Iartă tot timpul, dar nu uita niciodată
Învață din greșeli, dar nu regreta vreodată
Că în viața asta nu ne amintim de zile
Doar de momente, tristeți și bucurie
Nu te lăcomi la faimă și-ți pierde sufletul
Că libertatea e dulce și mai de preț ca aurul
Fii cum vrei tu să fii, lumea o să te judece oricum.
Tu fii cea mai colorată poză din album.
Colectează momente, clipe, nu obiecte.
Păstrează vise, sentimente, nu regrete.
Întrebările vieții, răspunsurile bătrâneții
Curioși înaintăm uitând jocurile tinereții
Eu nu credeam că am să învăț să mor vreodată
Într-o lume falsă de armonie uitată
Dar cum viața e o t***ă și nu o tânără fată
Frumoasă ce îmbătrânește mai rapid ca niciodată

Amintiri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și mi-e dor de trecut, să fie iar ca la-nceput,
Și azi realizez prea târziu ce am pierdut.
O lume perfectă era, atât de bine,
Când jucam fără griji ce-o să facem în ziua ce vine.
Ascultă-mă bine, știu că și tu ai trăit la fel,
Într-o lume plină de culoare, fără griji defel.
Dar mi-am pierdut aripile crescând și m-am trezit la sol,
Cu sufletul gol, în filmul ăsta incolor.
Sentimente ce ard, vise, speranțe închise,
Mulțe lucruri promise, uitate și focuri stinse.
Și n-am uitat niciodată de unde am pornit,
Cu cine am copilărit și pe cine am iubit.
Nu știam ce înseamnă minciuna sau cum lovește ura,
Dezamăgit de clipele astea reci au risipit căldura.
Mi-e dor de trecut, dar pot să mă întorc doar cu o privire,
Dulce copilărie, o să ne întâlnim din nou în amintire.

Refren:
You held my hand, and then u slipped away
And I may never see your face again
So tell me how to fill the emptiness inside
Without love, what is life?.

Că în viața asta fără dragoste nu-i bine,
Dragostea de cei pe care îi iubești și țin la tine.
Și nu vorbesc de femei, că astea vin și pleacă,
Vorbesc de prieteni pe care i-am iubit o viață-ntreagă.
Și-i iubesc, știi că sunt în sufletul meu,
Că ei sunt singurii care m-au ajutat la greu.
Sunt persoane pe care nu le-aș înlocui cu nimeni niciodată,
Oare știi ce înseamnă o prietenie adevărată?
Era atât de frumos, nu pot să explic în cuvinte,
Și e prea greu să-ți descriu ce am eu în minte.
Am descoperit sentimente ce nu credeam că există,
Și-mi pare atât de rău când te văd cu privirea tristă.
Hai să uităm că am crescut, să ne întoarcem în trecut,
Și să uităm prin ce-am trecut, să fie iar ca la-nceput.
Sună atât de bine, dar cum să ne întoarcem, frate?
Și nu e vorba de distanță, ci de ani ce rămân în spate.

Lasă-ți sufletul să zboare, nu-l ține închis,
Ca la sfârșit de drum să ajungă în paradis.
Să ajungi unde ți-ai promis, urmează-ți propriul vis,
Știi bine, ai un drum deschis, ieși din acest abis.
Cele mai bune lucruri în viață sunt gratis, știi,
Dar toți alergăm după bani și uităm să fim copii.
Și când ni se face dor, ne amintim cu drag,
Și uneori e prea greu să trecem al vieții prag.
Privesc un leagăn gol și-mi amintesc de copilărie,
Ce vremuri au trecut, câte amintiri, ce armonie!
Privesc copiii cum se joacă și dau viață viselor,
Și mi se face dor, ce-aș da să fiu în locul lor!
Știam că totu-i trecător, aripile le-am pierdut,
Prea devreme am crescut, niciodată n-o să uit.
Prețuiește fiecare clipă, contează mult,
Ce rămâne în urma ta sunt doar amintiri, și-atât!!

Deschide Ochii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și dacă timpul trece, lasă-l să treacă,
Și dacă lumea mă judecă, las-o s-o facă,
Se cred atotștiutori, dar fă-i tu să-nțeleagă,
Că nu pot să mă oprească nici dacă mă leagă.
Și dacă soarele o să cadă pe pământ, lasă-l să cadă,
Și lasă-mă să mai sper o dată la o inimă curată,
Că dacă pământul ar arde, din suflete ne-ar topi gheața,
Și am muri odată cu demonii din noi și cu speranța.
Lasă-mă să nu uit prin ce-am trecut,
Cum și ce m-a durut, ce-am câștigat și ce-am pierdut,
Lasă-mă să aud sunetul mut,
Că țipetele tale nu le mai ascult demult.
Dacă destinul îmi joacă feste, îl calc în picioare,
Lupta asta-i ca un joc de șah, eu am prima mutare,
Ies în față că atacul-i cea mai bună apărare,
Cu inima făcută praf, lăsată în regenerare.
Deschide ochii, ieși din umbră, luptă,
Înțelege, ascultă când lumea-i proastă, surdă,
Ignoră, uită când lumea-i crudă, mută,
Ține ochii deschiși când lumea doarme, de realitate ruptă.
Sunt tot aici, urmându-mi propriul drum,
Strângând în mine ură pentru momentele când sunt nebun,
Acum renasc din scrum, mă pierd într-o perdea de fum,
Ca o viperă la pândă, așteptând momentul oportun.

Rup bucăți din mine și le pun în rime,
Nu pentru ipocriți ca tine, pentru cei ce mă ascultă bine,
Aprind speranțe în prezent, sting vise din trecut,
Cu gândul că am pierdut, dar am câștigat mai mult.
Neputința din noi ne lasă în suflete goi,
Fiecare purtăm propriul război, ce se întâmplă cu noi?
Cu ce ne alegem, pe care drum să mergem?
Timpul nu așteaptă, trece, dar noi cu cine ne-ntrecem?
Cu gândul la avere, că inima cere,
Frații se bat între ei, ne dăm în cap pentru putere,
Exemple de nedescris, nu e un vis,
Într-un labirint închis ne-am creat propriul abis.
Vorbele rănesc pe moment, dar dulce-i uitarea,
Și cea mai dăunătoare armă în prezent rămâne nepăsarea.
E o lume în care puterea se măsoară în bani,
Și inconștiența se pedepsește-n ani,
O lume în care minciuna a învins sinceritatea,
Și cel mai complicat lucru devine simplitatea.
Parcă mă pierd în lumea asta pictată de voi,
În triste culori și ofilite flori,
Cu proști actori și decoruri pline de cerșetori,
O lume plină de trădători, prieteni impostori.
Am spini în suflet, da’ nu vreau să-i scot,
Toate sentimentele lumești se sting, mă transform în robot,
Simt că nu mai pot, dar continui să joc în filmul lor,
Iau foaia în mână și continui ca actor.
Când realitatea doare, strâng durerea-n pumn și moare,
Când orice cale de scăpare e în întuneric, unde duce oare?

Negru Pe Alb

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când fiecare lacrimă e un mister, o durere
Și sufletele noastre urlă-n tăcere
Trag linii între noi și cei ce o duc pe roate
Și ne privesc cum înaintăm trăgându-ne pe coate
Aprind speranța și vise ca într-un crematoriu
În timp ce familii din țări sărace intră din doliu în doliu
Ne omoară în tăcere, nasc cruzime, durere
Globul pământesc e o afacere condusă de hiene
Înaintăm în probleme, omul de rând e forțat să-ndure
Crize financiare fac să împuțineze din lume
Acuză oameni nevinovați, ăștia-s criminali, nu-i glumă
Transformă sclavi în bani, ne controlează din umbră
Ne pun în aceeași turmă, varsă sânge, n-au regrete
Roboți trăiesc din putere, fără griji sau sentimente
Copii ce mor de foame, familii trăiesc drame
Cresc săracii fără mâncare și mulți fără de mame
Când sufletul sângerează într-o agonie pustie
Bani murdari fac diferențe între bogați și sărăcie
Oceane întregi de lacrimi de îngeri plânse
Neîncetat cad peste noi, născând surâse triste
Minți blocate-n ceață, fără regrete fură
Să trăiască o viață mai bună, când restu mor de foame, îndură
Paradisul e în altă lume, nu putem să sărim gardu
Și nici Domnul Ceresc, nu vrea să distrugă iadul
Că poți să ai sufletul mare, da’ asta nu-ți ține de foame
Când oamenii sunt animale, cu inimi de fiare
Și i-am pictat pe toți, de la oameni la roboți
De la criminali la hoți, cei care închid porți
Pun pistoale la tâmple, n-au remușcări, resentimente
În minți deștepte, lasă răni, sunt permanente
Mame își plâng fiii, obligați să plece departe
Lăsând tristețe în spate, părinți ce se sting în rate
Pe străzi oameni săraci, trăiesc de pe-o zi pe alta
Întrebându-se cât o să mai îndure, blestemându-și soarta
În timp ce ei se omoară pe aur și petrol
Ăsta nu-i războiul nostru, e tărâmul lor
Și pun o paranteză și îi descriu și pe cei ce
În țara noastră ne conduc pe degete
Cei ce ne distrug speranțe, deși avem aceiași străbuni
Și își permit ca să ne vândă, minciuni după minciuni
Lasă generații să sufere, îngroapă istorii
Ne mint sub tricolor, ne fac ca să uităm de glorii
Ignoranța e închisoarea în care stăm captivi
Creată de hoți analfabeți, nebuni, pitici, bețivi
Cu steaguri rupte, luptăm dar cine ne ascultă
Și… ignoră, lasă, îndură, sunt ironic… uită.
I-ndiferent ce facem, tot le cădem pradă
L-uptăm, suntem manipulați, dar mulți nu pot să vadă
L-abirintul ăsta-i infinit, scăparea duce la moarte
U-neltesc împotriva noastră cu demonice aparate
M-inți controlate, injectate cu minciuni
I-nimi ce nu mai pot să-ndure se pierd în promisiuni
N-aivi suntem noi, ei sunt mai presus de tot
A-r vrea să nu mai gândim deloc, exact ca un robot
T-iranii ăștia trag sforile, ne urlă în timpane, doare
I-nocenți îi ascultăm, fără de scăpare

Poveste

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

O caldă dimineață, o zi plină de viață,
de speranță, soarele de zori pe cer se răsfață.
Păsări călătoare se-ncălzesc în razele de soare,
ca și vise ce ard în focul inimii tale.
Într-un cartier situat într-un loc uitat de lume,
întâlnim un pusti timid ce n-are timp de glume.
Are 16 ani, doi părinți ce îl iubesc nespus,
înfiat într-o zi de mai, părinții nu i-au spus.
Așa că se chinuie zi de zi să-l crească,
are parte de respect și dragoste părintească.
„Vino repede și spune-mi ce-ai, băiete,
de ce stai acolo, te uiți pierdut la perete?
Uite un soare arzător, uite păsări cum zboară,
de ce nu îți scoți mingea să te joci afară?”
„Au plecat, tată, e pustiu în locul de joacă,
mă simt singur într-o barcă plutitor pe apă…
S-au dus departe ca și ploile de toamnă,
lăsând în urmă lor un miros plăcut de teamă.”
„Stai liniștit, băiete, și noi o să plecăm,
mi-am pierdut locul de muncă și nu are rost să stăm.
Mâine împachetăm tot ce avem și am plecat,
m-am cam săturat de locul ăsta blestemat,
de aceiași oameni ce nu știu să zâmbească,
și când dau de bani încep să orbească.”
Așa că a doua zi au plecat de dimineață,
cu pace-n suflete și-o mare poftă de viață.
„Băiete, ia-ți adio de la străzile astea murdare,
când ieșim din oraș să te ștergi pe picioare!”
Entuziasmat de parcă a ajuns pe lună,
inima nu-l lasă nici să privească-n urmă.
În timp ce ochii îi sunt fixați în față,
pregătit să înceapă în sfârșit o nouă viață.
„Aici o să stăm, copile, sper să îți placă,
în spatele blocului ai loc mare de joacă.
Liceul e mai aproape ca oricând,
tu să fii cuminte, copilaș timid și blând.”
„Îmi place, mamă, nici nu vreau înapoi,
acum ies în spate să îmi fac prieteni noi.”
„Dar când te chem la masă să vii în grabă, bine?
Te iubesc, copil, să ai grijă de tine!”
Fără prea multe cuvinte pleacă în grabă,
cu zâmbetul pe buze și-un suflet mare ca armă.
Aleargă ca un evadat s-ajungă la libertate,
găsește puști de vârsta lui fumând în spate,
povestind de necazuri și de ce au în față,
cu greu se abține să le dea lecții de viață.
Tace, se simte ca un strain între străini,
și din depărtare zărește o fată cu ochii cristalini…
…
…
…
Se îndrăgostește pe loc, îi cade dragă fata,
nu e ca celelalte și sigur n-arată ca alta.
Brunetă, ochi albaștri, transparenți ca de fantomă,
o privire ce îi dă fiori și o dulce aromă.
Fata îl zărește cum stă timid și o pândește,
fixează raze-n ochii lui ce o privesc orbește,
il încălzește ca soarele cald ce lin plutește,
pe cerul ce în ultimul timp de ploi îl ferește.
Au început să vorbească și ușor s-au împrietenit,
glasul ei suav și dulce l-a ademenit,
ea-i cade pradă vorbelor sincere, dar nu-i
dă de înțeles că s-a îndrăgostit de caracterul lui.
Vântul bate ușor, totul pare un joc,
și pentru prima dată timpul stă pe loc.
În spatele blocului se văd și a doua zi,
rad împreună, se-nțeleg ca doi copii,
se comportă de parcă se știu de-o viață,
își clădesc o prietenie din iubire și speranță.
Și trec zile, și trec și clipe-n zbor,
iar când se au unul pe altul totul pare mai ușor.
Ziua împreună, în parc în fiecare seară,
nopți petrecute-n scară sau pur și simplu afară.
A început să treacă timpul ușor și vara,
s-a terminat și cu distracția, începe școala.
O toamnă roșcată, frunzele încep să cadă,
o cărare inundată și o dragoste ciudată,
clipe pline de savoare, lumină, culoare,
și o dragoste curată, ce mai frumoasă floare.
Timpul trece și tace, fata tace și face,
preocupată de școală, învață din greu, nu se preface.
El își face prieteni noi, o arde cu băieții,
ce viață frumoasă, ăștia-s anii tinereții!
Sclipirea vieții sau soarele dimineții,
ce răsare după o lungă conversație cu pereții.
Nu se mai simte așa preocupat de școală,
o arde mult pe afară și timpul zboară.
După ceva timp, într-o seară normală,
când pustiul stătea la povești cu băieții în scară,
fata îl sună și cu un glas tremurat
îi spune: „Vino să ne întâlnim să îți zic ce s-a întâmplat!”
El aleargă speriat spre fată și o vede,
plângând cu capul spre pământ și pentru o clipă se pierde.
O ține strâns la piept de parcă el i-ar fi veșmântul,
are grijă ca lacrimile ei să n-atingă pământul.
Inima-i bate tare, ea plânge cu ardoare,
il privește de parcă el i-ar fi singura scăpare.
„De ceva vreme nu mai am liniște în casă,
tatăl meu face scandal și spune că ne lasă.
A început să înnebunească, e puțin cam impulsiv,
mai tot timpu-i beat, noi plecăm definitiv.
Mă mut cu mama la câteva străzi distanță,
chiar nu mai suport, nu vreau să-l mai văd în față.
Vreau o viață normală, nu certuri în fiecare seară,
când eu a doua zi mă trezesc să merg la școală!”
„Stai liniștită, copil, o să trecem peste toate,
nu vreau să te mai văd cu genele-ncărcate.
Problemele toate o să le lăsăm în spate,
ai încredere și ai să vezi că se poate!”
Timpul trece, e iarnă, fata se descurcă greu,
băiatul încearcă s-o ajute, dar dă greș mai mereu.
Ea nu vrea bani, dar ar vrea un trai mai bun,
el nu poate să o lase singură pe drum.
Lipsa banilor se simte, totul pare mai greu,
dezamăgită de împrejurări e tristă mai mereu.
El intră-n anturaje, o arde cu golani,
își face prieteni falși și umblă după bani.
Ușor se schimbă, dă de o viață mai bună,
și parcă se transformă într-un lup sub clar de lună.
Trece nepăsător prin clipe sperând să schimbe ceva,
dar nu știe că nu te poți juca cu viața ta.
Atâtea amintiri și gânduri lași în spate,
prea multe lacrimi și vise spulberate.
Stă pe o bancă în parc, sub un copac înalt,
cu sute de gânduri în cap, privind spre asfalt.
E sfârșit de februarie, zăpada se topește,
el stă cu o amică de ceva vreme și vorbește.
Ea se apropie de el, îi ridică capul plecat,
încearcă în zadar să-l lase cu sufletu-mpăcat.
Nu se poate abține, îl privește în ochi și vrea mai mult,
il mângâie ușor, dar nu uită de trecut.
Când buzele lor se ating, el o împinge, se oprește,
îi spune că are o iubită și e tot ce își dorește.
N-ar înșela-o niciodată, că inima i-ar frânge,
nestiind că fata îi privește pe amândoi și plânge.
El o zărește, o vede alergând și pleacă,
o ajunge în sfârșit din urmă și încearcă
să îi explice ce se-ntâmplă, dar nu vrea să îl asculte,
se ferește, îl împinge, recurge la insulte.
„Tu chiar crezi că aș fi în stare să te înșel vreodată?
Dacă da, atunci probabil ar trebui s-o lăsăm baltă.”
Ea: „Mă simt ca un ecou blocat într-un tub,
tăcerea e de aur, vorbele tale de plumb!”
Și drama apare, încrederea dispare,
blocați într-un labirint de vise căutând o scăpare.
Deși ochii nu mint niciodată, gura minte,
așa că-i strecoară o minciună printre cuvinte.
Ea: „Nu vreau să te mai văd vreodată, astea sunt povești!”
Dar un proverb ne zice să ai grijă ce-ți dorești.
Îl privește în ochi de parcă ar fi ultima dată,
cu privirea în față, fata aleargă speriată.
Da să treacă strada, nu se asigură și dintr-odată
o mașină o izbește și fata cade lată.
Băiatul rămâne fără de puteri, aproape leșină,
când vede iubirea vieții lui căzută sub mașină.
Sângele îi cade din arcade pe șoseaua murdară,
inima lui îi îngheață și nu-i de la frigul de-afară.
Cade în genunchi, ea zace într-o baltă de sânge,
el își ridică capul plin de durere către cer și plânge.
Sună la salvare, merge cu ea la spital,
fata leșinată arată în ultimul hal.
Stă pe hol, așteaptă, i se pare-un chin etern,
fiecare secundă parcă este un minut în infern.
În sfârșit poate s-o vadă, intră în cameră speriat,
ea conectată la aparate, el rămâne blocat.
Inima lui gustă cea mai amară aromă
și îl ia cu amețeli când află că ea e în comă.
Durerea e apăsătoare, zilele trec, dar în zadar,
cu sufletul captiv în cel mai urât coșmar.
Trec săptămâni bune, se simte tot mai singur,
cu inima sfâșiată de suspine îl amăgește timpul.
Cu sufletul în lanțuri, inima-i moare de foame,
când frumoasa adormită încă stă în pat și doarme.
O vizitează în fiecare zi, îi umple patul de lacrimi,
iar fiecare minut îi umple inima de patimi.
Sperând că îl aude, rătăcește-n lumi de gheață,
în timp ce mintea lui rătăcește-n lumi de ceață.
Din timpuri trecute amintiri revin în minte
și-i varsă-n suflet lumină, raze-n inima-i fierbinte.
Mai trec două luni, iar fata se trezește,
mama ei îl sună pe băiat să-i dea de veste.
Pleacă în grabă la spital și-o vede pe fată,
mai frumoasă decât a văzut-o vreodată.
Inima-i plânge de fericire cu lacrimi de iubire,
un foc de amintiri îi topește gheața din privire.
Se apropie de ea plin de emoție și frică,
ea îl privește fără nici o reacție, una cât de mică.
„Bună dimineața, copil, ce faci, ești bine?”
Ea îl privește cu mirare, „Cine ești tu, străine?”

Lacrimile S-au Scurs

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Te trezești de dimineață, îți bagi p*la în ea viață
Te uiți mirat în oglindă, o spargi și te speli pe față.
Scrumiera plină, pachetul gol și sufletul tău de gheață,
Privind abisul ce-l ai în față, trăind din speranță
Pui o întrebare simplă, dar nimeni nu-ți răspunde
Vrei o mână de ajutor și toată lumea s-ascunde,
Banii pot cumpăra fericirea, pierdută-i amintirea
Privești cu ură-n urmă, dar rămâne dezamăgirea.
Și-n continuare privești nepăsător, pierdut în zare
La rândul tău privind cu nepăsare și rana reapare
Cea mai dragă persoană dispare, și-ți pare rău
Dar încă nu s-a găsit medicamentul pentru sufletul tău.
Te-ngrijorezi, dar nu cedezi, parcă nu mai poți să crezi
Și realizezi, că și tu te pierzi și vezi.
Că toată lumea e împotriva ta și speri.
Dar nu mai ai multă speranță, au trecut prea multe veri.

Refren:
Lacrimile s-au scurs,
Orice rană s-a dus
Tu privești nepăsător,
Așteptând un răspuns
De gânduri pătruns
În colțul tău de lume ascuns
De amintiri străpus
De ură nu te lași răpus.

Și simțea că moare-ncet, ca-ntr-un lagăr de concentrare
Putea să simtă cum doare și cum orice speranță moare
Cuvinte care-i torturau sufletul dar încă rezistă,
Căci acele cuvinte pentru el acum nu mai există
Și-a rămas imprimat în minte acel tablou trist
Mai trist decât cea mai tristă creație a celui mai trist artist.
Și inima zdrobită în mii de bucăți se regenerează
Și orice rană dispare și zidurile urii cedează.
Zâmbetul își găsește frumusețea renăscând din amintiri
Și-i revin gând toate acele dulci priviri printre dezamăgiri
Că timpul șterge multe, dar păstrează tot ce nu trebuie pierdut
Și orice amintire o s-o găsești doar în trecut
Și dacă o să te-ntreci cu timpul o să pierzi mai mult ca sigur
Și la sfârșit de drum o să realizezi că ești tot singur.
Un zâmbet trist, lacrimile de mult șterse de vânt
Cu ochii spre pământ repetând refrenu ăsta-n gând.

Ascunde-n camera uitării tot ce-odată te-a rănit,
Zâmbește că s-a sfârșit, privește acest abis pustiit
Ignoră-i pe toți dacă poți, dar timpul nu-l vei ignora
Zâmbind înșelător lăsând speranța în urma ta.
Cutând c-o torță stinsă răspunsuri înghețate pe veci
Lăsând în nepăsare clipele triste și reci.
Că orice clipă rece trece, dar nu oricine te-nțelege
Că timpul ăsta-i ca un creion fără radieră, nimic nu se șterge.
Amintirile rămân tipărite-n minte printre șoapte și cuvinte
Chiar și cele de care nu mai vrei să îți aduci aminte.
Te simți pierdut pe același drum, fără un scop anume,
Răbdător ca un necunoscător rătăcind prin lume
Și te-ntrebi ce rost mai au atâtea cuvinte că se pierd oricum
Și atâtea amintiri ard și le găsești în scrum.
Pierdut între scânteie, cum te pierzi și tu acum
Printre frunze moarte, ruine, ploi și fum..