Blad3 – Pentru Suflet

Avem nevoie de o mângâiere să uităm de durere,
de o adiere de vânt ușoară în vremurile grele,
când amarul ne cuprinde și-al patimei război,
cu valuri de ispite se varsă peste noi.
Râuri de otravă din care bem cu sete,
și în suflete ne inundă potopuri de regrete,
vise și speranțe ce ard la nesfârșit,
dar nu le stinge nimeni, căci ploaia s-a oprit.
Și ne rănesc adesea când ne lovim de realitate,
când le punem în fapte și realizăm că nu se poate,
când timpul ne rănește că-i cel mai trecător,
și crud ne mai tratează, că-i trist, nepăsător.
În suflete ne rănește ca amarul timpuriu de toamnă,
ne privește, trece ca o nepăsătoare doamnă,
ne îmbracă în speranțe care cad de pe noi,
ca frunzele cenușii de pe copacii goi.

Refren:
Zadarnic privesc spre cer, e mai negru ca pământul,
mai rece ca mormântul, mai infinit ca gândul,
așteptând o rază de lună sau o scânteie de stele,
să-mi pun speranța-n ele și visele mele.
Dar ce se întâmplă când cerul cel descriu,
reprezintă sufletele noastre într-un calvar pustiu,
când drumul cenușiu te învață să fii viu,
îți dă putere, te întărește, dar unde duce, nu știu.

Am aruncat speranțe în vulcan, neștiind c-o să erupă,
îmi controlam destinul cu sfori, neștiind c-o să se rupă,
am înghețat lacrimi în frigul durerii eterne,
puteam să simt emoțiile vieții cum mi se scurg prin vene.
Și am spus-o des, dar mulți n-au înțeles,
că un suflet nu are preț, decât cel pe interes,
și dacă înțelegi ce zic, te rog privește cerul,
în fiecare zi e diferit, încearcă să-i înțelegi misterul.
Că e diferit, la fel ca sufletele noastre,
și ne bucurăm nespus când cerul-i plin de astre,
când lăsăm banul să facă diferențe între noi,
cu suflete murdare marca am merge la război.
Ne lăsăm manipulați, cu mințile în ceață,
injectați cu falsă speranță, visăm la o altă viață,
când te lași răpus de defecte și cazi încet,
când frica te impune la respect e cel mai josnic sentiment.

Refren:
Privesc spre cer, e mai negru ca pământul,
mai rece ca mormântul, mai infinit ca gândul,
așteptând o rază de lună sau o scânteie de stele,
să-mi pun speranța-n ele și visele mele.
Dar ce se întâmplă când cerul cel descriu,
reprezintă sufletele noastre într-un calvar pustiu,
când drumul cenușiu te învață să fii viu,
îți dă putere, te întărește, dar unde duce, nu știu.

Suntem tarfe, zdrențe, cu gânduri perverse,
cu minți ce vor să-nvețe, ce se pierd în două universe,
în urlete plângătoare și priviri amare,
căutând raze de soare, culoare, alinare.
Când zâmbetul ți-e eclipsat de lacrimi,
învață să ții ochii deschiși printre lacrimi și patimi,
oricât de greu ar fi, tot ne gândim la ziua ce vine,
și nu ezităm să trecem prin rău ca să ajungem la bine.
Ca să ajungem unde ne dorim, ne tragem pe coate,
când visele sunt spulberate, lăsăm frica de-o parte,
când imaginația e infinită și duce la eternitate,
când suferim răniți de șoapte, gând după gând se-abate.
Că oriunde am fi și oriunde ne-am duce,
tot acolo vom ajunge, sub o rece cruce,
lăsând cuvinte în spate, printre lacrimi, amintiri,
sub pământul rece și fără trandafiri. (by dJ_EdWarDD)