Versuri corectate și adnotate
În timp ce scriuPe tocul meuSe urcă o furnică.Știe și știuCă n-are de ceSă-i fie frică.Nici s-o alung,Nici s-o omor,Nu-mi stă în fire.O singură nenorocire:Fără s-o observ, din greșeală,S-o moi cu penița în cernealăȘi să devină singura furnică albastrăDe pe planeta noastră.Ba, dacă bea din cerneală un pic,Nu se mai poate face nimic:Devine singura furnică … Citește mai mult
Orga de gheață.Se aude ceva,Nu-i așa?E muzicaOrgii de gheațăCare-mi atârnă de streașină.Nu reușesc să distingNici un sunet,Dar știu,Sunt convinsă,Că nu se poateSă nu se audă nimic,Iar acest instrumentPerfectȘi atât de repede pieritorSă fi fost inventatNumaiPentru cine știe ceNevăzut, îndepărtat,IndiferentAscultător.
Doar aureolaÎn jurul cuvântuluiO aureolă palpabilă, desigur,Și chiar voluptuoasă,Dar nu mai puțin inconsistentă,Nu mai puțin trecătoare;O aureolă care poate fi biciuită,Flămânzită, siluită, ucisăSau care poate muri pur și simpluStingându-se de la sineDupă ce și-a făcut datoria,După ce a luminat ca un semn,Ca o flacără deasupra comorii.
O virgulă, câteva pietricele,Puțină zăpadă,Un fir subțire de soare,Mai multe case și crengiCe recuzită modestăPentru declanșarea țipătului! ȚipătulÎncercând să se-agațe cu unghiileȘi lunecând mereu înapoiPe pereții de sticlă,Încercând să urce.Rupt în bucățiClădite una peste alta,Echilibru nesigur,Până la dințiiÎncleștați cu sălbălbicieÎn tăcerea fără sfârșit.
Vântul tânăr a furat hainele copacilorȘi aleargă cu ele hohotindu-le peste câmp,Copacii au rămas cu trupurile goale în ploaie,Să schelălăie tragic și tâmp.Țepeni și negri, cu pielea urâtă,Cu virilitatea de mult rătăcită prin zbârcituriCopacii impudici sunt caricatura hilarăA îmbătătoarei păduri.Dar sub mângâierea savantă a ploii,Satiri vegetali, copacii cu seva-n uncropÎncep să își joace pe șolduri … Citește mai mult
Nord.Puterea soareluiRefuzând echilibrul cu noaptea,Lumină neliniștitoareAșa cum binele pur este amenințător,Dovadă că omenireaȘi-a condamnat la moarteNu atât criminalii,Cât sfinții.
Oh, fuga celui singurCătre Singurul,După modelul căruiaCurg izvoareleȘi se formează avalanșeleCâtă spaimă și cât eroism,Câtă singurătate.Când se depărtează de mineO urmezGata de orice,Cu sufletul la gură.Când se întoarce,Mă ascund înspăimântatăȘi încerc să dispar.Fuga celui singurDinspre și spreCentrul singurătății,După modelul căruiaFac marile valuri!
Marea care se zbate-n celălaltE-ntotdeauna mai puțin amară,Vălul poate să pară numai faldAtunci când îl contempli din afarăȘi spasmul înălțării doar mareeUrmând chemarea căzătoarei luni,În alții suferință e idee,Spectaculare marile furtuni,Prilej de faimă și invidie rană,Moartea numai intrare în Parnas.O, corurile intonând osanaPeste singurătatea unui glas
Nu pot împiedica ziua să aibă douăzeci și patru de ore.Pot doar spune:Iartă-mă pentru durata zilei;Nu pot împiedica zborul fluturilor din viermi,Pot doar să te rog să mă ierți pentru viermi,pentru fluturi;Iartă-mă că florile se fac fructe, și fructele sâmburi,Și sâmburii pomi;Iartă-mă că izvoarele se fac fluvii,Și fluviile mari, și marile oceane;Iartă-mă că iubirile se … Citește mai mult
Cărare dreaptăTrasă prin iarbăDe pieptenul tălpilor goaleCa printr-un păr.Al țăranii,Creștet fierbinte de somnȘi gata să se prăvaleDe bună voie din toamnăPrecum din viață, bătrânii.