Alexandru Philippide – Versuri.pro

Din Munți Înalți

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

– după Friedrich Nietzche –.
Amiază-a vieții! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de așteptări și de pândiri!
Mi-aștept prietenii, și zi și noapte.
Veniți, prieteni! Visurile-s coapte,
Și ceasul cel de față e plin de împliniri.
În cinstea-vă ghețarii se-mpodobesc cu flori.
Pâraiele din munte pornesc spre voi voci clare
Și se adună-n creştet de ceruri vânt și nori
Să vă pândesc pasul de dincolo de zare.
Ospățul meu v-așteaptă pe vârfuri, printre stânci.
Nu-i nimeni mai aproape de stele decât mine,
Nici mai aproape nu e de hăurile-adânci.
Și nimeni pân-acuma nu s-a urcat spre mine
Să guste din ospățul întins pe vârf de stânci.
Dar iată-vă, prieteni atât de așteptați.
De ce în ochii voștri văd spaimă și mirare?
N-a mai rămas în mine nimic din ce știați?
Pas, vorbă, chip – schimbarea e-atât de-ngrozitoare?
Nu mai sunt eu acela pe care-l căutați?
Și cel ce sunt acuma vă miră și vă doare?.
Sunt altul? Mie însumi străin? Fugit din mine?
Din mine însumi exilat?
Un luptător ciudat care-mpotriva
Lui însuși luptă cu puteri haine,
Prin propria-i izbândă răpus și-ngenuncheat?
Delaolaltă jertfă și gealat?.
Mi-am împletit eu viața cu tot ce-i aprig vânt?
Am poposit alături de albii urși polari?
M-am dezvățat de Dumnezeu și oameni,
De tot ce-i blestemat, de tot ce-i sfânt?
Făcutu-m-am fantomă ce umblă pe ghețari?.
O, vechi prieteni, iată, amarul vă cuprinde
De dragoste vi-s ochii dar și de groază plini.
Plecați! Fără mânie. Aici – sunteți străini;
Doar căprioarele și vânătorii
Cutează-aceste locuri să colinde.
Prieteni vechi, luați drumul înapoi!
– O, inimă, ești plină de amintiri amare,
Dar aprigă-i nădejdea ta și tare:.
Deschide-te și-așteaptă prietenii cei noi.
Ce-i vechi să-i lași! Și lasă și-aducerile-aminte.
De-ai fost odată tânără, acuma
Ești si mai tânără ca înainte!.
Aceștia nu mai sunt prieteni, sunt
– Cum să-i numesc! – doar stafii de prieteni.
Îmi bat și-acuma noaptea în inimă și-n geam
Și mă privesc și-mi spun: Doar noi eram!
– Veșted cuvânt pe care-odinioară
Drept trandafir în suflet mi-1 sădeam!.
O, dor al tinereții, rău înțeles mereu!
Din tot ce-odinioară am râvnit
Și-am luat drept semăn sufletului meu,
Rămâne doar un vis îmbătrânit.
Dar să-1 alung din mine nu mi-i greu:
Numai cel care se schimbă mi-i apropiat mereu.
Amiază-a vieții! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de așteptări și de pândiri!
Mi-aștept prietenii, și zi și noapte:
Prieteni noi! Fiți gata! Mi-s visurile coapte,
Și ceasul cel de față e plin de împliniri.

Balada Vechii Spelunci

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Stăteam la mese-ngrămădiți,
Lipite trupuri, suflete stinghere
Ca niște emigranți trudiți
În pântecele unei vechi galere
Spre vreo Americă de vis porniți.
Fata cu ochi de diamante negre
Turna-n pahare băutura tare
Și lungi priviri scormonitoare
În piept ca niște suliți negre
Ne pătrundeau pe fiecare.
Ce sculptor scăpătat și neguros
Lăsase cârciumarului drept plată
Statuia-aceea barbară, lucrată
Parcă din smoală, Veneră ciudată
Cu creștetu-n tavanul unsuros?.
Fata cu șolduri dolofane
Pe care o iubisem rând pe rând
Cânta romanțe suburbane
Cu glasul răgușit și blând
Al unei vechi toxicomane.
Urlau în viforul de-afară
Toți musafirii la sabat
Și ne chemau neîncetat
Să ne-avântăm cu ei afară
Pe coama vântului turbat.
Dar noi priveam cu gândul ostenit
Printre banalele refrene
Pe-un nou tovarăș chiar atunci venit
(Și presimțiri subpământene
Ne-nvăluiau domoale și viclene).
De unde răsărise printre noi?
Nici unul nu-l văzuse la intrare.
Ce adunare de strigoi!
Statuia ne turna-n pahare
Și sta la masă lângă noi.
Să te mai miri de noul musafir,
De-mbrăcămintea-i demodată?
Purta un frac verzui cusut cu fir,
Pantofi cu copci de-argint, cravată lată
Cât un ștergar, manșeta fin brodată.
Cu ochi sticloși în fundul feții slabe
Ne măsura tot învârtind încet
În degetele lungi ca niște scoabe
Un ascuțit și fin stilet
Cu teaca plină de-ncrustări arabe.
L-am ascultat vorbind apoi.
În glas cu mlădieri feline;
La vorba lui dorințe noi
Și crâncene-aprindeau rubine
În întunericul din noi.
Vorbea despre-o oștire mare,
De-ntunecatul Împărat,
Și despre-o stranie-njghebare,
Cu suflete de cumpărat:
Răsplata nu e viitoare.
La brațe ne-am crestat pe rând
Și-am iscălit apoi cu sânge.
Statuia ne turna cântând
Cu glasul răgușit și blând.
Rachiul avea gust de sânge.
Ha! Ce duhoare de pucioasă!
Unde-i tovarășul ciudat?
Nu l-ai văzut jucând pe masă
Cu fracu-n coadă verde ridicat?
Copita din pantof ieșea lucioasă..
Câți au plecat, câți au rămas
din ceata noastră de atunci?
Trecut-a timp – un veac? un ceas?
Blestemu-acelei vechi spelunci
Ne urmărește pas cu pas.

Miraj

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ce după-amiezi ciudate învăluite-n vis!
Izvoarele amintirii în suflet s-au deschis,
Răni vechi cu sânge proaspăt mocnind sub clipă, treze.
Și doruri ruginite prind iarăși să vibreze
Când vremea-ncetinită și-ntinde apă grea.
Simt cum întreagă-mi viață alunecă în ea
Și cum eu însumi vreme mă fac, magie rară!
În mine-atunci o lume vrăjită se coboară:
Amestec de anotimpuri, de dimineți și seri.
Alcătuind o lume găsită nicăieri,
În care se-ntretaie ca niște zvonuri line
Atâtea visuri toate câte-au trecut prin mine
De la-nceputul celei mai vechi copilării.
Prin vinete meleaguri cu ceruri brumării,
Pe-un drum mereu același și altu-ntotdeauna
Pornesc cu
Păsărilă să strâng în brațe luna
Dar mult nu stau în țara poveștilor, și-acum
Mă-ntâmpină o toamnă cu despletiri de fum.
Văzduhu-ngălbenește ca o mătase veche,
Flășnete ofilite îmi țiuie-n ureche
Și simt miros de frunze ce ard, grămezi, prin țări
Durata mea de astăzi cu anii tot mai scurți
Mă-ndeamnă-n amintire să fac mai lungi popasuri;
Și vremea n-o mai măsor cu clipe și cu ceasuri,
Căci hronos mie însumi sunt și, mag subtil,
Schimb timpul meu de-acuma cu timpu-mi de copil.
O, farmec fără nume, feerică năframă,
Pe care-o ridicare de gene o destramă,
Răscruce-a zilei între amiază și-nserat,
Gând în aceeași clipă rostit și spulberat!
Ajunge-voi vreodată pe cai nemijlocite.
Să aflu tâlcul nouă cuvintelor tocite
Și să cuprind statornic cu tainice dovezi
Miracolul acestor ciudate după-amiezi?

Privești Cum Zboară Norii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Privești cum zboară ca niște continente
Desprinse dintr-o veche planetă istovită.
E-o vreme pentru visuri potrivită,
Cu seri adânci și vânturi indolente.
Lumea de azi, gheboasă de trecut,
Clipa de-acum, bolnavă de-amintire,
Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut,
Dar unde oare să mai pleci acum,
Cu sufletul deșert și mintea arsă,
Când însuși cerul este-o hartă ștearsă
Pe care nu mai poți citi vreun drum?.
Un singur gând ca o mireasmă tare:
Să te desprinzi din tine și să zbori
Asemeni continentelor de nori
Pe-valuri de văzduhuri viitoare;
Și-ntr-un tărâm de neștiut azur,
În care nici o amintire nu vibrează,
S-ajungi în calea ta văzduhul pur:
Miraculoasă, veșnică amiază..
O, gând anarhic și amar,
Pe care vorbele nu-l pot cuprinde
Atunci când ca un meteor bizar
În noaptea inimii adânci s-aprinde!

O, Câte Lucruri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O, câte lucruri au rămas nespuse,
Vechi juvaeruri risipite-n drum!
De unde să le mai adun acum,
În drum pierdute, pe vecie duse?.
M-așteaptă poate altele în cale
Dar viața merge repede la vale,
Și vremea tot mai iute se prăvale.
În evu-n care-antice manuscripte
S-adăposteau prin chinovii și cripte.
Monafii scribi tot așteptând să vie
De prin meleaguri arăbești hârtie,
Rădeau vechi pergamente cu-o custură
Și copiau pe ele din Scriptură;
Nu scrijălau adânc, să nu le strice,
Și-așa, sub psalmi, trăiau gânduri antice.
Mi-i sufletul ca unul din aceste
Ciudate manuscripte palimpseste;
Șterg scrisul proaspăt și deodată iese
Alt scris, cu slove ciunte, ne-nțelese.
O, dac-aș izbuti să le descurc,
La vechile izvoare să mă urc,
Poate-aș găsi-n adâncul lor pitite
Acele lucruri ce n-au fost rostite!

Răzvrătire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Visez o răzvrătire a lumii vegetale.
De la lichenii palizi ai cercului polar
Pân-la giganţii arbori ai zonei tropicale,
Ciuperci sau flori, mlădiţe sau trunchiuri colosale
Pornesc să-nfrunte omul, uzurpator flecar
Al mutei lor domnii primordiale.
Păsările călătoare
Au dus din continent în continent
Vestea cea mare;
Şi-acum, în orice vrej, în orice floare
E demonul revoltei, subtil şi violent.
Eucalipţi şi cedri cu braţe uriaşe
Şi boababi bubonici cu trupul numai noduri.
Se năpustesc năpraznici spre marile oraşe
Zdrobind palate, fabrici, gări, hale, turnuri, poduri.
Din ecuatorialele coclauri
Lianele cu braţe de hidre şi balauri
Se furişează şi se-ntind,
Îşi iau avântul
Şi-ntr-o reţea de funii vii cuprind
Pământul.
Şi arborii fără nume, giganţi cu braţe-căngi,
Ies fioroşi din junglă cu uraganu-n coarne
Purtând, drept coliere, şerpi boa şi, drept goarne,
Maimuţe urlătoare împleticite-n crengi.
Un pâlc de mari sequoia porneşte la asalt,
Şi înghiţind distanţe de ceasuri într-un salt
Vijelios ajunge drept la ţel:
Şi iat-un zgârie-nouri de sticlă şi oţel
Se prăbuşeşte alb, inert, înalt,
Titan tembel.
Din taiga purced oştiri de pini,
Fac paşi de şapte poşte săltând din rădăcini
Ca nişte strâmbe picioroange
Şi sunt atât de deşi încât întorc din cale
Largile fluvii ecuatoriale
Făcând o gârlă seacă dintr-un Gange.
Din crengi ca din ascunse catapulte
Sar stânci întregi zvârlite la depărtări de stele
Şi cad peste pământ atât de multe
Încât astupă mările subt ele.
În fiecare fir de iarbă un ghimpe încolţeşte,
În fiecare frunză un ochi ascuns palpită;
Şi în pământ tuberculi şi bulbi scobesc hoţeşte
O boştiură perfidă ce-i gata să te-nghită.
O forţă-năbuşită de mii şi mii de ani,
Ascunsă-n pulsul molcom al sevei, îşi ia vânt
Cu zbucium de cutremur şi clocot de vulcani;
Şi era vegetală rencepe pe pământ..
.. Ca să dureze pân-atunci când, poate,
În viitoare vremuri depărtate,
Metalele din beznă şi pietrele scuipate,
Surori cu-acelea care ard în stele,
Din noaptea nemişcării se vor trezi şi ele.

Fluturi În Zadar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Am început să mă despart de mine
Mă simt mai liniștit. E frig. Afară
Nu știi: e toamnă, ori e primăvară.
Iar plouă? Nu. E vânt pe străzi. E bine
C-am început să mă despart de mine.
M-am săturat de mine până-n gât,
Privesc în suflet, casc și mi-e urât,
Mă plimb prin mine ca un exilat
Și mă cutreier iar în lung și-n lat
Și caut iar, și caut iar, și știu
Că nimeni nu-i. Și fluier a pustiu.

Glasuri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

De unde vin? De unde se coboară
În mine nălucirea lor adâncă?
Vor fi rămas din vremi de-odinioară?
Se smulg din vremi neîmplinite încă?
Câte tăceri s-or fi topit în ele,
Că sunt atât de limpezi și de pline!
Făcute-s printre înalte bolți senine,
S-alunece pe lungi priviri de stele.
Din stele chiar vor fi venind! Sau, poate,
Un băștinaș din alte lumi străbate,
Cercetător, atât amar de drum
Și la fereastra minții mele bate
Cu-o mână străvezie ca de fum.
O, glasuri care m-ați ales popas,
Când n-oi mai fi și eu decât un glas,
Ma veți lua pe calea de apoi
Prin vămile văzduhului cu voi,
Sau mă veți părăsi în drum, stingher,
Uitat, pierdut în vreun străin ungher
Al cosmosului fără jos și sus,
La fel cu-atâtea glasuri ce s-au dus?

Proclamație

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Viața-i râul acesta cu ceru-ntors pe dos
Pe care îl beau boii blajini, cu gâtul gros,
Unde noaptea se scaldă stelele și strigoii
(Și cerul nu-i cel răsfrânt, pe care-l beau boii).
Cerul de sus? Poveste care-o spui când te culci.
Viața-i făcută din fulgere și cenușă
Și, când o muști, cu gust sălciu ca o scorușă
Pe care o mănânci putredă, cu viermi dulci.
Vremea nu are-odihnă ca o cumpănă șchioapă.
Veșnicia? N-o știi, ori merge cu tine-mpreună.
Alungă vracii de ieri cu ochii în lună.
Viața-i cu drumuri și gropi, cu pâine și apă.
Suflete pline de plopi, prieteni de mâine,
E turbure cântecul meu, ca vântul nou.
Ziua de azi e ca o dumbravă de mesteceni,
Soarele-i lângă voi, aur și pâine.
Clipele sunt semițe și flori. Ochii sunt noi.
Lăsați-le să moară, florile. Semănați.
Fără grijă. Lumina trăiește cât și voi.
Moartea-i poarta închisă la care nu mai bați.
Viața-i râul acesta cu ceru-ntors pe dos
Pe care îl beau boii blajini, cu gâtul gros,
Unde noaptea se scaldă stelele și strigoii.
Beți din cerul de jos, din care beau boii.

Astralis

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Oglinzi! Adânci firide fără fund,
În voi statui de stafii se ascund!
Pe apa voastră cu fiori de stâncă
Un zbor de vechi priviri plutește încă
Și-alunecând din gol, în voi coboară
Năluca vremii de odinioară.

Pe drumuri care vin din nicăieri,
Din toamna primăverilor de ieri,
O, veșted vis, te-ntoarce mai curând
Doboară-n mine viața, simț și gând,
Și potolește-mi sufletul flămând.
Prin lumi de nouri vom călători!
Văzduh mai nou din noi va înflori.
La căpătâiul cerului o stea înmugurită pentru noi va sta,
Din raze limpezi să ne facă drum în lumea unde negurile iernii
Clădesc albastre mănăstiri de scrum în care luna toacă de vecernii.
C-un crin la cârmă, altul la catarg,
O luntre albă să ne ducă-n larg.
În haina lor de gheață cristalină
Să salte-n aer albe baiadere.
Și cerul să ne fie-o cupă plină
Cu picături albastre de tăcere.
Deasupra noastră vântul își coboară
Din zări în zări aripa lui tăcută,
Și-atunci nemărginirea se-nfioară
Ca o enormă harpă nevăzută.
Și-acum — oglinzi adânci! mari ochi pustii,
De sub pleoapa serilor târzii,
Străpungeți cu privire de cristal
Pe totdeauna visul meu astral!
Străvechiul vis, cărunt și obosit.
La țărmul vostru n-a mai poposit.
Și-n voi, adânci firide fără fund,
Pe veci statui de stafii se ascund.