O, câte lucruri au rămas nespuse,
Vechi juvaeruri risipite-n drum!
De unde să le mai adun acum,
În drum pierdute, pe vecie duse?.
M-așteaptă poate altele în cale
Dar viața merge repede la vale,
Și vremea tot mai iute se prăvale.
În evu-n care-antice manuscripte
S-adăposteau prin chinovii și cripte.
Monafii scribi tot așteptând să vie
De prin meleaguri arăbești hârtie,
Rădeau vechi pergamente cu-o custură
Și copiau pe ele din Scriptură;
Nu scrijălau adânc, să nu le strice,
Și-așa, sub psalmi, trăiau gânduri antice.
Mi-i sufletul ca unul din aceste
Ciudate manuscripte palimpseste;
Șterg scrisul proaspăt și deodată iese
Alt scris, cu slove ciunte, ne-nțelese.
O, dac-aș izbuti să le descurc,
La vechile izvoare să mă urc,
Poate-aș găsi-n adâncul lor pitite
Acele lucruri ce n-au fost rostite!
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul pentru oportunitățile pierdute și cuvintele nerostite. Naratorul reflectă asupra trecerii timpului și asupra efortului de a recupera sensuri ascunse în trecut, comparând sufletul cu un manuscris vechi, rescris de mai multe ori.