Arthur Rimbaud – Rămase Drept Preadreptul

Rămase drept Preadreptul în omoplați, solizii,
Îl aurea pe umăr o rază; reci sudori
M-au prins: “Vrei să vezi oare străfulgerând bolizii?
Să-asculți, stând în picioare, în zumzet curgător
Cum umblă Căi Lactee și, -n roi, asteroizii?.
De-ale nopții farse e capul tău pândit,
Preadreptule! Să-ți afli un coperiș! Zi-ți ruga,
Cu gura în postavul cu-ncetul izbăvit;
Izbindu-ți ostiarul vreun rătăcit dând fuga,
Zi: Frate, mai departe te du, sunt schilodit!”.
Rămase drept Preadreptul în spaima albăstrie
A pajiștii de după ce soarele muri:
“Vrei din genunchiere să-ți faci negustorie,
Bătrâne? Străinic sacru! Bard întru a iubi!
Pe Munte-ai plâns? Mănușă pe mâini ți-e mila ție!.
Pumn al cetății, barbă-a familiei, prea blind
Tu credincios: o, suflet în cupa de iubire,
De-orbire, maiestate, de tot ce este sfânt,
Preadreptul, tu fiară, scârbavnic peste fire.
Eu sunt cel care sufăr, eu revoltatul sunt!.
Neghiob ce ești, în hohot să plâng, să râd îmi vine
De-ale iertării tale nădejdi faimoase, vai!
Sunt blestemat, sunt palid, sătul, nebun! Știi bine,
Sunt tot ce vrei! Dar, lasă, hai du-te, ce mai stai?
Preadrept încet la minte, de-a face n-ai cu mine.
Preadreptul ești, în fine, Preadreptul! Și atât!
Tandrețea, rațiunea, ca, noaptea, cetacee
– E-adevărat – senin, se smiorcăie, încât
Tu te proscrii și trăncăi o tânguire ce e
Pentru zdrobite cârje cu cap cumplit de hîd!.
Lui Dumnezeu ești ochiul tu lașul! Și când toate
Reci tălpi divine-or trece pe ceafa mea, tot laș!
O, fruntea ta de lindini gemând! Atâți Socrate,
Isuși și Sfinți, Preadrepți – dezgust! atât îmi lași.
Stimați pe Blestematul, stâlp nopții-nsângerate!”.
Așa strigasem gliei și calma noapte, -n toi,
Umpluse, albă, ceruri în timpul febrei mele.
Mi-am ridicat eu fruntea: pieri fantoma-apoi,
Ducându-mi de pe buze cuvinte-atât de grele…
– Vorbiți, nocturne vânturi, cu Blestemul voi!.
În timp ce, în tăcere, sub stâlpi de bolți albastre,
Orîndul, veșnic paznic, comete alungând
Și-universale noduri, tumult fără dezastre,
Enorm, vâslește-natruna la ceruri ce se-aprind,
Din draga sa în flăcări lăsând să curgă astre!.
Să plece, cu rușinea la gâtu-i drept cravată,
Tot rumegând plictisu-mi, așa de dulce ce-i
Ca zahărul ce zace pe o măsea stricată
– Precum cățeaua după-un asalt de dârji căței,
Lingându-și fundul care ceva din mațe-arată.
Ce mai vorbea de milă spurcată și progress…
– Urăsc toți ochii ăștia ca de chinezi cu burtă.
Ce mai cântase: nana, ca pruncii ce dau ghes
Să moară, idioții blânzi în cântare scurtă:
În voi, de stei, Preadrepții, ne vom c***a expres!