Când am fost copil,
era o bătrână din cartierul nostru pe care am numit-o Vrăjitoarea.
Toată ziua a privit din cea de-a doua poveste
fereastră
din spatele perdelelor încrețite
iar uneori deschidea geamul
și țipa: Ieșiți din viața mea!
Avea părul ca alba
și o voce ca un bolovan.
Mă gândesc la ea uneori acum
și mă întreb dacă devin ea.
Pantofii mei se ridică ca un bâlbâit.
Ciorchine de păr, în timp ce scriu acest lucru,
ondulați-vă individual ca degetele de la picioare.
Îi scot pe copii,
scop după scop.
Doar cărțile mele mă ung,
și câțiva prieteni,
cei care ajung în venele mele.
Poate devin pustnic,
deschizând ușa doar
câteva animale speciale?
Poate craniul meu este prea aglomerat
și nu are nicio deschidere prin care
să-l hrănească supă?
Poate mi-am conectat prizele
să ții zeii înăuntru?
Poate, deși inima mea
este un pisoi de unt,
O suflec ca un zeppelin.
Da. Este viața vrăjitoarei,
urcarea urcușului primordial,
un vis într-un vis,
apoi stând aici
ținând un coș de foc.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de izolare și transformare pe măsură ce îmbătrânim. Naratorul se identifică cu o bătrână excentrică din copilărie, reflectând asupra propriei retrageri din lume și a căutării de sens în singurătate.