Cuvintele sunt meseria mea, Cuvintele sunt ca etichetele,
monedele sau, și mai bine, ca un roi de albine.
Îți mărturisesc că, pe mine, numai sursa lor mă rănește;
de parcă vorbele ar fi precum albinele moarte din mansardă,
curățate de ochii galbeni și de aripile veștede.
Mereu uit, se pare, că un cuvânt poate să atragă
altele și să le îmblânzească până când ajung
să am și eu ceva ce aș putea să spun…
și nu o fac.
Meseria ta e să-mi urmărești cuvintele. Dar eu
nu fac mărturisiri. Lucrez cu cele mai bune când,
de exemplu, scriu un elogiu aparatului de joc,
despre noaptea din Nevada, când trei clopoței au apărut
pe un ecran norocos și mi-au adus marele pot.
Dar, dacă tu mi-ai spune că asta nu înseamnă nimic,
vocea mi-ar pieri, aducându-mi aminte că mâinile mi-erau stranii,
caraghioase și strivite sub toți
banii ăia credibili.
Sensul versurilor
Piesa explorează relația dintre poetă și psihanalist, unde cuvintele devin atât instrumente de exprimare, cât și surse de vulnerabilitate. Poetă se simte rănită de originea cuvintelor și incapabilă să se confeseze sincer, preferând să se refugieze în amintiri despre noroc și jocuri.