Am ucis viețile noastre împreună,
am tăiat fiecare cap,
cu bieții lor ochi albaștri înfipți într-o minge de plajă
rostogolindu-se separat în josul drumului.
Am ucis toate lucrurile bune,
dar ele rămân atârnate de mine.
Se agață.
Micile cuvinte ale conviețuirii
s-au târât în morminte,
firul compasiunii,
scump ca o căpșună,
împreunarea corpurilor
care a făcut două fiice din noi,
figura ta când te îmbrăcai,
devreme,
toate hainele separate, aranjate și împăturite,
tu stând pe marginea patului,
lustruindu-ți pantofii cu cremă neagră,
și te-am iubit atunci, gânditor cum erai după duș,
și te-am iubit de multe ori
și luni de zile
am încercat s-o înec,
s-o ascund,
să-i țin limba mare și roșie
dedesubt, ca un pește,
dar oriunde mă uit, ei sunt în flăcări,
bibanul, lufărul, cambula
strălucind printre alge și iarba de mare,
ca mulți sori bătând în valuri
și iubirea mea încă strălucește amar,
spasmele ei nu vor s-adoarmă,
iar eu sunt neajutorată și însetată și am nevoie de umbră,
dar nu e nimeni care să acopere –
nici măcar Dumnezeu.
Sensul versurilor
Piesa descrie durerea și regretul după un divorț. Vorbitorul își amintește momente frumoase, dar și lupta de a suprima sentimentele, culminând cu un sentiment de neajutorare și lipsă de consolare.