Slavă, durere nebună! De-o zi,
Mort este prințul cu ochi cenușii.
Roșie-i seara scăldată-n apus,
Omul îmi vine și spune: „S-a dus….
Tot vânătoarea… De-abia i-au aflat
Trupul, sub vechiul stejar, sfârtecat.
Vai de prințesă! Ce tânără-i, vai!
Păru-ntr-o noapte i-e alb, din bălai”.
Tace. Luleaua uitată și-o ia,
Noaptea cu treburi îl mistuie-n ea.
Doarme copila-mi, dar eu o trezesc,
Dulcii ei ochi cenușii îi privesc.
Murmură plopii pe strune de vânt:
„Nu-ți mai vezi prințul în veci pe pământ”.
1910
Sensul versurilor
O baladă tristă despre moartea unui prinț și durerea provocată de această pierdere. Accentul cade pe impactul morții asupra prințesei și pe mesajul implacabil al pierderii eterne.
