Ne-am întâlnit și-atunci, ca de-obicei,
Pe cheiul Nevei. Dar așa de mare
Crescuse dintr-o dată apa ei,
Că ne temeam cu toți de-o revărsare.
Vorbindu-mi despre vară, el spunea
Că n-are nici un rost să fii poetă,
Petropavlovsku-adânc în mintea mea
Se-ntipărea, palatu-nalt, de cretă.
Văzduhul dintre noi străin de tot,
Ce-un dar divin mi se păruse mie…
Și-n ceasu-acela mi-a fost dat, socot,
Cel de pe urmă cânt de nebunie.
1914
Sensul versurilor
Piesa descrie o întâlnire încărcată de tensiune și distanță emoțională pe cheiul Nevei. Vorbește despre o iubire pierdută sau imposibilă, marcată de deziluzie și de un sentiment de final.