Și-n Ziua Biruinței cea gingașă,
Ca o vădană pe-un mormânt uitat,
Când zorii chipul și-l ascund în fașă,
Cu treburi, primăvara-a-ntârziat.
Îngenuncheată, iarba o mângâie,
Mai suflă-n câte-un mugur sfios,
Și, despletind întâia păpădie,
Așază-un fluture de pe umăr, jos.
1945
Sensul versurilor
Piesa evocă o amintire melancolică, posibil legată de Ziua Biruinței și de un prieten pierdut. Natura este personificată și participă la atmosfera de doliu și amintire.