Lui M. Sadoveanu.
Penultimele frunze s-au strecurat pe-alee,
Și salcia cochetă cu plete elegiace,
Ce se privea în apă cu drag ca o femeie,
A pleșuvit cu totul… Prind fulgi de omăt să joace.
Platanii, uriașii grădinii, se despoaie
De coaja lor frumoasă, ca după scarlatină…
S-a ramolit acuma și falnica gherghină
Zvârlindu-și, ca în Lenau, pe vânt pălita foaie.
Ca un calic ce-ar cere la trecători pomană
Un tei la o răscruce întinde-un ram schilod
Și vântul milogește o tânguire vană,
Dosind, ca bani de aur, al frunzelor norod.
O foaie de catalpă pe-o bancă solitară
Cum sta uitată-ți pare un pergament pierdut
Al cine știe cărui poet necunoscut,
Ce a dormit pe-acolo în nopțile de vară…
Un carpen își așteaptă să-i vie spânzuratul,
Cu legănări de pendul să-și miște umbra-n lună…
Acuaticele lebezi au îndrăgit uscatul
Ca niște simple gâște… Fanfare nu mai sună;
S-au dus și doici, și bone și mândri vistavoi…
Cu florile în seră închis stă grădinarul…
Și trist e Cișmigiul precum e calendarul,
Din care-o mână rupe cele din urmă foi…
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă melancolică de toamnă în parcul Cișmigiu, personificând natura și evocând sentimente de tristețe și trecere a timpului. Imaginile poetice sugerează pierderea și uitarea, reflectând asupra efemerității frumuseții și a amintirilor.